O zi în care am aflat adevărul: Mesajele lui Vlad către altă femeie

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, când ploaia bătea cu putere în geamurile apartamentului nostru din București. El s-a uitat la mine cu ochii goi, obosiți, și a oftat adânc, ca și cum ar fi purtat pe umeri toată greutatea lumii.

De luni de zile simțeam că ceva nu e în regulă. Vlad venea târziu acasă, mereu cu scuze noi: „Am rămas peste program”, „A fost o ședință lungă”, „Mihai a avut nevoie de ajutor”. Îl priveam cum își aruncă haina pe spătarul scaunului și cum își verifica telefonul cu o atenție suspectă. Între noi se așternuse o liniște apăsătoare, ca o ceață groasă care nu te lasă să respiri.

Într-o noapte, când nu mai puteam dormi, am luat telefonul lui Vlad de pe noptieră. Nu știu ce m-a împins să o fac – poate disperarea, poate dorința de a-mi confirma cele mai negre bănuieli. Am găsit conversația cu Irina. Fiecare mesaj era o lovitură: „Mi-aș da viața pentru tine”, „Nu mai pot trăi fără tine”, „Sunt gata să renunț la tot pentru noi”. Am simțit cum mi se taie respirația. Am citit și recitit acele cuvinte, sperând că poate nu sunt reale, că poate visez urât.

Dimineața, Vlad a găsit telefonul pe masă și privirea mea fixată asupra lui. Nu a spus nimic. Eu am început să plâng, fără să pot opri șuvoiul de lacrimi care îmi ardea obrajii. Mama mea, care locuia la două blocuri distanță, a venit la mine când a auzit că nu răspund la telefon. M-a găsit ghemuită pe canapea, cu ochii roșii și vocea stinsă.

— Ce s-a întâmplat, Ana? m-a întrebat ea cu grijă.

— Vlad… are pe altcineva. Am văzut mesajele. Spune că ar renunța la tot pentru ea.

Mama a oftat și m-a strâns în brațe. „Bărbații…”, a murmurat ea, dar eu știam că nu e doar atât. Nu era doar o aventură trecătoare; era dragoste, sau cel puțin ceea ce el numea dragoste.

Zilele următoare au fost un coșmar. Vlad încerca să evite discuțiile, iar eu mă simțeam ca o fantomă în propria casă. Prietena mea cea mai bună, Camelia, m-a sunat să mă invite la cafea.

— Ana, nu poți să te lași călcată în picioare! Trebuie să-i ceri socoteală!

— Și dacă nu mai are rost? Dacă totul s-a terminat deja?

— Nu tu ai greșit! El trebuie să-și asume!

Într-o seară, l-am confruntat pe Vlad. Stăteam amândoi la masa din bucătărie, aceeași masă la care ne făceam planuri pentru viitor.

— De cât timp durează? am întrebat cu voce tremurată.

A tăcut mult timp înainte să răspundă.

— De aproape un an…

— Și ai fi plecat cu ea?

— Da… dacă nu ai fi aflat tu acum, probabil că aș fi făcut-o.

M-am ridicat brusc și am început să strig:

— Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci asta după atâția ani?

El s-a uitat în jos, rușinat.

— Nu știu… M-am simțit pierdut. Cu tine totul era rutină. Cu Irina simt că trăiesc din nou.

Am izbucnit în plâns și am fugit în dormitor. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele noastre: vacanțele la mare, serile când râdeam până târziu, promisiunile făcute la altar. Unde dispăruseră toate acestea?

A doua zi am decis să plec la mama pentru câteva zile. Vlad a rămas singur în apartament. În timp ce împachetam câteva haine, fiica noastră, Mara, de doar opt ani, m-a întrebat:

— Mami, de ce plângi? Tata nu mai vine acasă?

Am simțit cum mi se rupe inima.

— Nu știu încă, puiule… Dar orice s-ar întâmpla, te iubesc enorm.

La mama acasă am încercat să-mi adun gândurile. Mama insista să-l iert pe Vlad: „Toți bărbații greșesc! Gândește-te la Mara!” Dar eu simțeam că nu mai pot trăi cu cineva care m-a mințit atât de mult timp.

Camelia mi-a spus:

— Ana, trebuie să te gândești la tine! Meriți să fii fericită!

Am început să merg la terapie. Psihologul m-a întrebat:

— Ce vrei tu cu adevărat?

Nu știam răspunsul. Voiam doar să nu mai doară.

După două luni de incertitudine și discuții interminabile cu Vlad – unele calme, altele pline de reproșuri – am decis să ne despărțim. Vlad s-a mutat la Irina după câteva săptămâni. Mara a rămas cu mine și încercăm împreună să ne reconstruim viața.

Sunt zile când mă simt puternică și zile când mă prăbușesc sub greutatea amintirilor. Dar știu că am făcut ceea ce era corect pentru mine și pentru Mara.

Mă întreb uneori: Oare cât de mult putem ierta? Și cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru o relație care ne rănește? Voi ce ați fi făcut în locul meu?