O Zi Obișnuită Devine Tulburătoare: „Radu, Mă Numeasc Elena, și Aceasta Este Nepoata Ta, Neveah. Are Șapte Ani Acum.”

Era o seară obișnuită de marți. Soarele apunea, aruncând o nuanță caldă, aurie peste străzile suburbane. Tocmai terminasem o zi lungă la birou și așteptam cu nerăbdare să mă relaxez acasă. În timp ce mergeam pe drumul familiar spre casă, eram pierdut în gânduri, contemplând detaliile banale ale zilei mele.

„Radu!” o voce a strigat, rupându-mi reveria. M-am oprit în loc, nedumerit. Nu era o voce pe care o recunoșteam. M-am întors încet, scanând zona pentru sursă.

La câțiva pași distanță stătea o femeie de vreo treizeci și ceva de ani, cu o fetiță lângă ea. Femeia avea o privire hotărâtă, în timp ce fetița se agăța de piciorul ei, părând timidă și nesigură.

„Radu, mă numesc Elena,” a spus femeia, cu o voce fermă, dar plină de emoție. „Și aceasta este nepoata ta, Neveah. Are șapte ani acum.”

Am simțit un șoc puternic trecând prin mine. Nepoată? Nu aveam copii, cu atât mai puțin o nepoată. Mintea mea alerga, încercând să înțeleagă situația. Am făcut un pas mai aproape, studiind fața femeii. Era ceva vag familiar la ea, dar nu puteam să-mi dau seama ce.

„Îmi pare rău, dar cred că ați greșit persoana,” am spus, vocea tremurându-mi. „Nu am copii.”

Elena a clătinat din cap, ochii ei fiind plini de un amestec de tristețe și hotărâre. „Nu, Radu. Ai. Doar că nu-ți amintești.”

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Începea să se simtă ca un coșmar. „Ce vrei să spui, că nu-mi amintesc?” am întrebat, vocea ridicându-mi-se în confuzie și frustrare.

Elena a tras adânc aer în piept, ca și cum s-ar fi pregătit pentru ceea ce urma să spună. „Ai avut o fiică, Radu. Numele ei era Liana. Era cea mai bună prietenă a mea. Dar a murit acum șapte ani, la scurt timp după ce s-a născut Neveah.”

Lumea părea să se încline pe axa ei. Simțeam că mi se face rău. Amintiri pe care le îngropasem de mult timp au început să iasă la suprafață, fragmente dintr-un trecut pe care încercasem să-l uit. Liana. Fiica mea frumoasă, vibrantă. Durerea pierderii ei fusese prea mare de suportat, și am închis totul, încercând să merg mai departe cu viața mea.

„Nu… nu înțeleg,” am bâiguit, mintea mea fiind învăluită. „De ce îmi spui asta acum?”

Elena m-a privit cu un amestec de simpatie și hotărâre. „Pentru că Neveah merită să-și cunoască familia. Și tu meriți să o cunoști pe ea. Liana ar fi vrut asta.”

Am privit în jos la fetița care mă privea cu ochi mari și curioși. Avea ochii Lianei, aceeași nuanță de albastru pe care mi-o aminteam atât de bine. Inima mea durea de un amestec de dragoste și tristețe.

Dar, oricât de mult îmi doream să îmbrățișez această nouă legătură, nu puteam scăpa de sentimentul de teamă care se așezase peste mine. Trecutul era un loc întunecat, plin de durere și regret. Și acum, se întorcea să mă bântuie.

„Îmi pare rău,” am spus, vocea abia fiind o șoaptă. „Nu pot face asta.”

Fața Elenei a căzut, dar nu a argumentat. A dat doar din cap, cu o privire de înțelegere în ochi. „Înțeleg,” a spus ea încet. „Dar dacă te răzgândești vreodată, vom fi aici.”

Cu asta, ea a luat mâna Neveei și a început să plece. I-am privit cum pleacă, inima mea fiind grea de un amestec de emoții. Știam că am făcut o alegere, dar nu părea să fie cea corectă. Trecutul avea un mod de a te ajunge din urmă, indiferent cât de tare ai încerca să fugi de el.

Pe măsură ce m-am întors și am continuat drumul spre casă, nu puteam scăpa de sentimentul că tocmai pierdusem ceva prețios. Ziua obișnuită se transformase în ceva mult mai tulburător, și știam că viața mea nu va mai fi niciodată la fel.