Oaspete în propria casă: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Irina, pot să pun eu ceaiul la fiert sau ai tu altă ordine aici? vocea mamei mele răsună timid din bucătărie, în timp ce eu încercam să termin un raport pentru serviciu. M-am oprit din tastat, simțind cum mă strânge ceva în piept. Era a treia oară săptămâna asta când mama mă întreba dacă are voie să folosească aragazul.

— Mamă, ești acasă la tine, nu trebuie să ceri voie, i-am spus, dar cuvintele mele au plutit între noi ca niște baloane goale. Am auzit-o cum oftează și cum își aranjează șorțul pe care i l-am cumpărat special, sperând că o va face să se simtă mai „acasă”.

Totul a început acum șase luni, când tata a murit pe neașteptate. Mama a rămas singură în apartamentul lor mic din cartierul vechi și, după multe insistențe, a acceptat să vină la mine. Am crezut că îi fac un bine, că îi ofer sprijin și dragoste. Dar de atunci, casa mea s-a transformat într-un câmp minat de tăceri și gesturi stângace.

Într-o seară, când am ajuns acasă mai târziu decât de obicei, am găsit-o pe mama stând la masa din bucătărie, cu mâinile împreunate în poală. Pe masă era o farfurie cu sarmale reci și o lumânare aprinsă.

— Nu trebuia să mă aștepți, mamă. Puteai să mănânci fără mine.

— Nu-i nimic, mi-e mai bine când suntem împreună, a spus ea încet, evitându-mi privirea.

Am simțit atunci că între noi s-a ridicat un zid. Mama nu mai era femeia aceea puternică pe care o știam din copilărie, cea care făcea ordine cu o singură privire și care râdea zgomotos la glumele lui tata. Acum era micșorată de tristețe și de sentimentul că nu aparține.

Într-o duminică dimineață, am surprins-o cum își aranja hainele în dulapul de oaspeți.

— De ce nu le pui aici, în dulapul meu? E loc destul.

— Nu vreau să-ți ocup spațiul… Ești obișnuită cu ordinea ta. Eu doar… stau puțin.

Am simțit un nod în gât. Mama nu voia să fie o povară. Dar tocmai asta mă durea cel mai tare: că nu reușeam să-i arăt că nu e o povară, ci parte din viața mea.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. M-am dus la ea în cameră cu două cești de ceai.

— Mamă, putem vorbi?

A ridicat privirea din cartea pe care o citea fără chef.

— Sigur, Irina.

— Ți-e greu aici?

A oftat adânc.

— Nu vreau să te deranjez… Știu că ai viața ta. Eu… nu mai știu unde mi-e locul. Parcă sunt un musafir care nu știe cât poate sta fără să incomodeze.

M-am așezat lângă ea pe pat și am luat-o de mână.

— Mamă, tu ești acasă aici. Poate nu ți-am arătat destul asta… Poate am fost prea ocupată cu serviciul sau cu grijile mele. Dar vreau să știi că te vreau aici. Nu doar ca pe cineva care are nevoie de ajutor, ci ca pe mama mea.

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Mi-e dor de tata… Mi-e dor de casa noastră… Aici totul e altfel. Tu ai reguli, ai program… Eu nu vreau să stric nimic.

Am plâns împreună atunci, pentru prima dată după mult timp. Am realizat cât de greu îi este să se adapteze la viața mea ordonată, la programul meu strict și la lipsa acelui „acasă” pe care îl pierduse odată cu tata.

În zilele următoare am încercat să schimb lucrurile. Am gătit împreună rețetele ei preferate, am lăsat-o să-și pună florile pe balcon și să-și aducă tablourile vechi din apartamentul ei. Dar tot simțeam că ceva lipsește.

Într-o zi, când am venit acasă mai devreme, am auzit-o vorbind la telefon cu mătușa Ana:

— Da, Ana… Irina e bună cu mine, dar nu vreau să-i stric viața. Parcă nu mai sunt mama ei… parcă sunt doar cineva care stă aici până găsește alt drum.

M-a durut fiecare cuvânt. Am intrat în cameră și i-am spus:

— Mamă, te rog… Nu vreau să simți asta niciodată. Spune-mi ce pot face ca să te simți acasă aici!

S-a uitat la mine lung și mi-a spus:

— Poate doar timpul ne va ajuta… Să ne obișnuim una cu alta din nou. Să găsim un nou „acasă” împreună.

De atunci am început să facem mici ritualuri: cafeaua de dimineață împreună, plimbările prin parc duminica și seri de povești despre tata. Încet-încet, mama a început să zâmbească mai des și să-și găsească locul printre lucrurile mele.

Dar uneori mă întreb: oare voi reuși vreodată să-i ofer acel sentiment de „acasă” pe care l-a pierdut? Sau suntem două suflete rătăcite care încearcă să construiască ceva nou din ruinele trecutului?

Poate că mulți dintre voi treceți prin asta sau vă temeți că veți ajunge aici. Voi cum ați reușit să vă regăsiți cu părinții voștri după atâtea schimbări? Ce înseamnă pentru voi „acasă” când totul se schimbă?