Obosit să fiu stâlpul familiei: Povara care mă apasă zi de zi

— Iar ai uitat să plătești lumina, mamă?
Vocea mea răsună în bucătăria mică, tapetată cu faianță veche, unde mirosul de cartofi prăjiți se amestecă cu cel de mucegai. Mama, cu mâinile crăpate de la detergentul ieftin, oftează și-și freacă fruntea.
— Nu am uitat, Raluca, dar n-am avut bani… Știi bine cum e.

Știu. Știu prea bine. De când tata a plecat cu alta și a lăsat în urmă doar datorii și promisiuni goale, totul a căzut pe umerii mei. Fratele meu, Doru, are 28 de ani și încă doarme până la prânz, visând la o viață mai bună pe care nu face nimic s-o obțină. Soră-mea, Mirela, a rămas însărcinată la 19 ani și acum își plimbă copilul dintr-o cameră în alta, așteptând ca eu să vin cu lapte praf și scutece.

De fiecare dată când intru pe ușă, simt cum mă apasă aerul greu al neputinței. Mă uit la mâinile mele — nu mai sunt ale unei fete de 32 de ani; sunt mâinile unei femei bătrâne înainte de vreme, roase de griji și oboseală. Lucrez două joburi: contabilă la o firmă mică din oraș și casieră la supermarket în weekenduri. Salariul meu abia ajunge pentru chiria garsonierei mele și ratele la bancă, dar mereu găsesc un colț de leu să le trimit lor.

— Raluca, ai adus ceva de mâncare? mă întreabă Mirela cu voce stinsă.

— Da, am adus. Dar nu pot să fac asta la nesfârșit! Nu vedeți că nu mai pot? Voi chiar nu vreți să încercați să vă descurcați singuri?

Doru ridică din umeri și-și aprinde o țigară.

— Ce vrei să fac? Nu mă angajează nimeni fără experiență.

— Dar ai încercat măcar? Ai fost la interviuri?

— Am fost… la două. Dar nu mi-au răspuns.

Îmi vine să urlu. Să-i zgâlțâi pe toți până se trezesc. Dar mă abțin. M-am obișnuit să fiu cea care tace și face.

Într-o seară, după ce am plătit ultima factură restantă la gaz, m-am prăbușit pe patul meu îngust și am plâns în pernă. Nu mai știam cine sunt. Prietenele mele s-au îndepărtat — nu mai aveam timp pentru ele. Iubitul meu m-a părăsit acum doi ani, spunând că nu vrea o relație cu familia mea întreagă pe cap. Nici nu-l pot condamna.

Într-o zi, la serviciu, șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat în birou.

— Raluca, ești mereu obosită. Ai greșit niște calcule luna asta. Ce se întâmplă?

Am izbucnit în plâns. I-am spus totul: despre datorii, despre fratele care nu vrea să muncească, despre mama care mă sună la fiecare două zile să-i trimit bani pentru medicamente.

— Știi că nu poți salva pe toată lumea, nu?

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Dar dacă nu eu, atunci cine? Dacă îi las de izbeliște, ce se va alege de ei?

Într-o duminică dimineață, am decis să le spun adevărul.

— Gata! Nu mai pot! De azi înainte fiecare trebuie să-și poarte singur de grijă! Eu nu mai am de unde! Am nevoie de viața mea!

Mama a început să plângă.

— Cum poți să ne faci asta? Suntem familia ta!

— Tocmai pentru că sunteți familia mea! Dar nu mai pot fi singura care trage pentru toți! Doru, du-te și caută-ți de muncă! Mirela, vezi ce faci cu copilul! Mamă, te rog… încearcă să te descurci cu pensia ta!

A urmat o tăcere grea. M-am ridicat și am plecat fără să mă uit înapoi.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. M-am simțit vinovată, egoistă, dar și eliberată. Pentru prima dată după mulți ani am dormit fără să mă trezesc din oră în oră gândindu-mă la facturi și datorii.

Au trecut câteva luni. Doru s-a angajat ca paznic la un depozit. Mirela a început să facă curățenie prin casele vecinilor. Mama s-a obișnuit să-și drămuiască banii. Nu e perfect — încă mă sună uneori să-mi ceară ajutor — dar am învățat să spun „nu”.

Uneori mă întreb: Oare am făcut bine? Oare egoismul meu i-a ajutat sau i-a rănit? Poate că uneori trebuie să te rupi ca să-i poți salva pe ceilalți — sau mă mint singură ca să pot merge mai departe?