Oglinda spartă: Povestea mea despre trădare, iertare și regăsire

— Irina, nu mai pot să trăiesc așa! Ți-am spus de atâtea ori că nu mă mai simt iubit, dar tu… tu nici măcar nu mă mai vezi!
Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică, cu miros de cafea și pâine prăjită. Era o seară de noiembrie, ploua mărunt, iar fetița noastră, Mara, dormea în camera ei cu păturica roz strânsă la piept. Am rămas cu mâna pe cana de ceai, simțind cum mi se scurge sângele din obraji.
— Ce vrei să spui? am șoptit, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.
Radu s-a uitat la mine cu ochii goi, străini. — Am pe altcineva. De șase luni. Nu mai pot să ascund.
Am simțit cum lumea mea se sparge în mii de cioburi. Oglinda în care mă vedeam soție, mamă, femeie iubită s-a făcut țăndări. M-am ridicat încet și am ieșit pe balcon, sub ploaia rece, fără umbrelă, fără nimic care să mă apere de furtuna din sufletul meu.

Nu știu cât am stat acolo. Poate zece minute, poate o oră. M-am gândit la Mara, la cum îi voi explica că tata nu va mai veni acasă în fiecare seară. M-am gândit la mama mea, care mereu mi-a spus că „bărbații sunt slabi, dar familia e sfântă”. M-am gândit la mine, la Irina care nu mai știa cine este fără Radu.

A doua zi dimineață, Radu și-a făcut bagajul. Mara s-a trezit și a întrebat: — Unde merge tati?
— La serviciu, iubita mea, am mințit eu, cu un nod în gât.
— Dar de ce plângi?
Am înghițit lacrimile și am zâmbit forțat: — Mi-a intrat ceva în ochi.

Au urmat zile lungi și nopți albe. Mama a venit să stea cu mine. — Nu-l lăsa să-ți distrugă viața! Fii tare pentru copilul tău! Dar eu nu voiam să fiu tare. Voiam doar să mă ascund sub plapumă și să dispar.

Prietenii au început să mă evite. Unii nu știau ce să spună, alții șușoteau pe la colțuri: „Ai văzut? Radu a plecat de acasă… Oare ce-o fi făcut Irina?” Într-un oraș mic ca al nostru, bârfa e mai rapidă decât orice veste bună.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am găsit curajul să-i scriu lui Radu un mesaj: „De ce? Ce are ea și nu am eu?” Mi-a răspuns sec: „Nu e vina ta. Pur și simplu nu mai simt nimic.”

Am început să mă uit în oglindă altfel. Să văd ridurile de lângă ochi, părul încărunțit la tâmple, kilogramele adunate după naștere. Sora mea, Laura, a venit într-o zi cu o pungă de croissante și o sticlă de vin: — Hai să plângem împreună! Și am plâns. Am râs. Am povestit despre copilărie, despre cum visam să fim fericite.

Într-o duminică dimineață, Mara mi-a adus un desen: „Aici suntem noi două. Și aici e tati. Dar el e trist.” Am strâns-o la piept și am simțit pentru prima dată că pot respira fără durere.

Au trecut luni. Radu venea din când în când să o vadă pe Mara. Îl priveam cum îi aduce jucării scumpe și o pupă pe frunte, dar ochii lui evitau mereu privirea mea. Într-o zi mi-a spus: — Irina, vreau să divorțăm oficial. Am cunoscut-o pe Alina… Vreau să-mi refac viața.

Am semnat actele cu mâna tremurândă. Când am ieșit din biroul notarului, am simțit că mi s-a luat o povară de pe umeri și totodată că mi s-a smuls inima din piept.

Mama a insistat să mă mut cu ea la țară: — Aici e liniște, aici te vindeci! Dar eu am rămas în apartamentul nostru mic din oraș. Am început să merg la psiholog. Prima ședință a fost un chin: — Nu știu cine sunt fără el… Nu știu dacă pot fi fericită singură.

Psiholoaga m-a privit blând: — Cine ai vrea să fii? Ce-ți dorești pentru tine?

Întrebarea asta m-a urmărit zile întregi. Am început să scriu într-un jurnal. Să ies cu Mara în parc. Să vorbesc cu Laura despre orice altceva decât despre Radu.

Într-o seară am primit un mesaj de la el: „Îmi pare rău pentru tot.” Nu i-am răspuns. Pentru prima dată nu am simțit nevoia să-i explic nimic.

Viața a început să capete alt ritm. Am redecorat sufrageria, am vopsit pereții în galben deschis și am pus flori la geamuri. Mara a început școala și mi-a spus într-o zi: — Mami, tu ești cea mai puternică! Atunci am plâns din nou, dar de data asta lacrimile au fost de ușurare.

Am întâlnit oameni noi la serviciu. Un coleg, Vlad, m-a invitat la cafea. Am râs împreună și pentru prima dată după mult timp m-am simțit văzută ca femeie, nu doar ca mamă sau soție părăsită.

Sunt încă zile când mă trezesc cu inima grea și întrebări fără răspuns: De ce eu? Ce puteam face altfel? Dar acum știu că nu sunt definită de trădarea lui Radu sau de privirile celor din jur.

Poate că oglinda vieții mele s-a spart într-o mie de bucăți, dar printre cioburi am găsit curajul să mă reconstruiesc altfel.

Mă întreb uneori: câte dintre noi au trecut prin asta și n-au avut curajul să vorbească? Oare cât de mult ne definește durerea și cât ne poate elibera adevărul?