Opt luni sub presiune: Sunt doar un portofel pentru părinții mei?

— Nu mai am, mamă! Nu mai am! Ți-am dat deja jumătate din salariu, ce vrei să fac? Să nu mai mănânc?

Vocea mi-a tremurat, dar nu de frică. De furie. De opt luni, la fiecare salariu, mama și tata mă priveau ca pe un bancomat. Mă simțeam ca un copil prins între două oglinzi: într-una vedeam băiatul ascultător, în cealaltă pe cel care urlă după libertate.

— Nu vorbi așa cu mine, Vlad! Noi te-am crescut, noi te-am făcut om! Dacă nu era tata să-ți plătească facultatea, unde erai acum?

Tata a intrat în sufragerie cu pași grei. Întotdeauna când ridica vocea, simțeam cum mi se strânge stomacul. Mă uitam la el și vedeam bărbatul care a muncit 30 de ani la combinat, dar și omul care nu știa să spună „te iubesc” fără să adauge „dar vezi să nu faci prostii”.

— Știu, tata, dar am 27 de ani. Nu pot să trăiesc toată viața cu frica asta că dacă nu vă dau bani, nu mă mai iubiți.

Mama s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Cum poți să spui așa ceva? Noi suntem părinții tăi! Nu cerem decât ce e drept. Ai serviciu bun la București, ai salariu mare… Noi avem rate la apartament, facturi, medicamente. Tu n-ai familie, n-ai copii, ce-ți trebuie atâția bani?

M-am ridicat brusc de pe canapea. În mintea mea se derulau toate momentele în care am spus „da” doar ca să nu-i supăr. Când eram mic și voiam să mă joc afară, dar trebuia să stau să-i ajut la curățenie. Când am ales ASE-ul pentru că „așa e sigur”, nu pentru că mi-a plăcut economia. Când am acceptat primul job prost plătit doar ca să nu-i dezamăgesc.

Acum, după opt luni în care jumătate din salariu mergea la ei, simțeam că nu mai pot respira. Colegii mei ieșeau la terase, mergeau în city-break-uri, își cumpărau haine noi. Eu număram fiecare leu și mă simțeam vinovat dacă îmi luam o cafea mai scumpă.

— Vlad, nu fi nerecunoscător! Toți copiii își ajută părinții. Uite la verișoara ta, Oana, îi dă mamei ei tot ce câștigă!

— Oana stă cu mama ei! Eu stau singur în chirie la București! Voi știți cât costă viața aici?

Tata a oftat și s-a așezat lângă mine.

— Băiete, noi nu vrem răul tău. Dar uite… dacă nu ne ajuți tu, cine? Sora ta e plecată în Italia, abia se descurcă acolo. Tu ești singurul pe care ne putem baza.

Asta era povara mea: singurul copil rămas aproape. Sora mea, Irina, plecase la 19 ani și nu s-a mai uitat înapoi. Eu am rămas „băiatul de casă”, cel care rezolvă totul.

În acea seară am ieșit pe balcon și am plâns. Nu pentru bani, ci pentru că simțeam că nu am dreptul la viața mea. Când am încercat să vorbesc cu prietena mea, Andreea, mi-a spus:

— Vlad, trebuie să pui limite. Altfel o să te sufoce toată viața.

Dar cum să pui limite când ai crescut cu ideea că familia e totul? Când ai văzut-o pe mama plângând pentru că nu are bani de medicamente? Când tata te sună și-ți spune că „nu mai are cu ce plăti lumina”?

Într-o zi, la birou, șeful meu, domnul Dumitrescu, m-a chemat la el.

— Vlad, pari obosit. E ceva ce te apasă?

Am ezitat. Cum să-i spun că nu dorm noaptea de grija părinților? Că mă simt vinovat dacă refuz să le dau bani?

— Probleme de familie… Nimic grav.

A dat din cap și mi-a spus:

— Să știi că uneori trebuie să ai grijă și de tine. Altfel n-o să poți avea grijă nici de alții.

Cuvintele lui m-au urmărit toată ziua. Seara am sunat-o pe Irina.

— Tu cum ai reușit să te desprinzi?

A tăcut câteva secunde.

— Cu greu. M-au făcut să mă simt egoistă ani de zile. Dar dacă nu plecam, mă pierdeam pe mine. Vlad, tu meriți să trăiești pentru tine.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. Poate că avea dreptate.

În weekend m-am dus acasă hotărât să vorbesc deschis cu ai mei.

— Mamă, tată… Vreau să vă ajut, dar nu pot să vă dau jumătate din salariu la nesfârșit. Am nevoie de bani pentru mine. Vreau să-mi fac un viitor al meu.

Mama a început să plângă.

— Deci ne lași baltă? După tot ce-am făcut pentru tine?

Tata s-a ridicat nervos.

— Asta e recunoștința ta?

Mi-am strâns pumnii.

— Nu vă las baltă! Dar vreau să trăiesc și eu! Vreau să pot ieși cu prietenii fără să mă gândesc că vă las fără bani! Vreau să-mi cumpăr o carte fără să mă simt vinovat!

A fost prima dată când am ridicat vocea la ei. Am plecat din casă tremurând, dar ușurat. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am întrebat dacă sunt un fiu rău sau doar un om care vrea să fie liber.

Au trecut două luni de atunci. Le trimit bani lunar, dar mult mai puțin. Relația noastră e rece acum. Mama încă îmi scrie mesaje lungi despre cât de greu le e. Tata nu prea mai vorbește cu mine.

Dar eu respir altfel acum. Am început terapia și încerc să-mi construiesc viața mea.

Mă întreb uneori: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la fericire? Oare câți dintre noi trăim viețile părinților noștri și uităm de a noastră?