Palačinke la patru dimineața – Ce am găsit în fața ușii fiului meu mi-a frânt inima

„Nu mai veni neanunțată, mamă!” – cuvintele lui Vlad mi-au tăiat respirația, ca o palmă rece peste obraz. Era ora patru dimineața, iar eu stăteam cu tava de clătite aburinde în mâini, în fața ușii apartamentului său din Drumul Taberei. Îmi tremurau degetele pe farfuria cu margini albastre, moștenită de la mama mea. În spatele ușii, auzeam pași grăbiți și vocea stinsă a Anei, nora mea: „Vlad, lasă, poate are nevoie de ceva…”

Dar Vlad a deschis ușa doar cât să-mi vadă chipul și să-mi spună, pe un ton care nu admitea replică: „E prea devreme. Copiii dorm. Nu trebuia să vii.”

Am simțit cum mi se scurge sângele din obraji. Am încercat să zâmbesc, să spun că am vrut doar să-i surprind pe cei mici cu clătite calde înainte de școală. Dar Vlad nici nu s-a uitat la mine. A luat tava și a închis ușa încet, fără să mă invite înăuntru.

Am rămas pe palier, cu mâinile goale și inima grea. M-am sprijinit de perete, încercând să-mi adun gândurile. De ce nu mă mai vrea aproape? Ce-am făcut greșit? Am crescut singură doi copii, după ce Ionel, soțul meu, a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit douăzeci și cinci de ani ca infirmieră la Spitalul Municipal, schimburi de noapte, sărbători petrecute printre străini, doar ca Vlad și Irina să aibă tot ce le trebuie.

Îmi amintesc cum îi legănam când aveau febră, cum le coseam hainele rupte și le făceam pachete cu mâncare la facultate. Când Vlad s-a căsătorit cu Ana, am fost acolo să-i ajut cu mutatul, cu mobila, cu primul lor copil. Am stat nopți întregi lângă pătuțul nepoatei mele când avea colici. Nu m-am plâns niciodată.

Dar acum… acum sunt un musafir nedorit.

Am coborât scările încet, cu pași mici, ca o bătrână care nu mai știe unde îi e locul. Afară era încă întuneric și frig. M-am oprit pe banca din fața blocului și am început să plâng în liniște. Mă simțeam ca o umbră care se furișează printre viețile altora.

Telefonul a vibrat în buzunar. Era Irina, fiica mea: „Mamă, unde ești? Ai ajuns la Vlad? Să nu uiți să le dai clătite fără zahăr copiilor!”

Am șters repede lacrimile și i-am răspuns cu voce veselă: „Da, dragă, totul e bine. Sunt pe drum spre casă.”

Nu voiam să știe cât mă doare. Nici ea nu mă vizitează prea des. Are serviciu la bancă, doi copii mici și un soț mereu plecat prin țară cu firma lui de construcții. Când mă sună, vorbim despre facturi, despre rețete sau despre ce probleme are la grădiniță băiatul ei cel mic.

În apartamentul meu micuț din Militari mă aștepta doar pisica, Miți. Am intrat încet, am pus ibricul pe foc și m-am uitat la poza de pe perete: eu, Vlad și Irina la mare, în ’98. Zâmbeam toți trei larg, cu ochii plini de speranță.

Mi-am amintit de o discuție avută cu Vlad acum câteva luni:

– Mamă, nu mai e ca înainte. Avem nevoie de spațiu… copiii cresc, avem programul nostru.
– Dar eu vreau doar să vă ajut… Să fiu aproape de voi.
– Poate că uneori ajuți prea mult. Ne sufoci.

Atunci am râs amar și am schimbat subiectul. Dar azi-noapte mi-am dat seama că nu era o glumă.

În zilele următoare am încercat să-mi ocup timpul: am mers la piață, am făcut ordine prin dulapuri, am citit ziarul din scoarță-n scoarță. Dar liniștea era apăsătoare. Mi-era dor de gălăgia copiilor, de râsetele lor când le citeam povești sau le făceam clătite cu gem de vișine.

O vecină, tanti Lenuța, m-a văzut abătută pe scară:
– Ce-ai pățit, Marioara? Parc-ai văzut fantome!
– Nimic… doar oboseală.
– Las’ că știu eu! Copiii ăștia uită repede cine i-a crescut…

Am zâmbit trist și am dat din cap. Poate că are dreptate.

Sâmbătă dimineața am primit un mesaj scurt de la Vlad: „Mulțumim pentru clătite.” Atât. Fără emoticoni, fără invitație la masă sau vreo vorbă caldă.

Mi-am făcut curaj și l-am sunat:
– Vlad… pot să vin mâine să stau cu copiii?
– Nu e nevoie, mamă. Ana are liber.

Vocea lui era rece ca gheața. Am simțit cum mi se strânge inima.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am plimbat prin casă ca o fantomă și m-am întrebat: oare am greșit iubindu-i prea mult? Oare sacrificiul meu i-a făcut să se simtă datori? Sau poate că lumea s-a schimbat și nu mai e loc pentru mame ca mine…

Mi-am adus aminte de mama mea – cum venea la noi cu sacoșa plină de bunătăți și cum uneori mă enerva insistența ei. Dar acum aș da orice să o mai pot îmbrățișa o dată.

Duminică dimineața am primit vizita neașteptată a Irinei. A venit cu cei doi copii ai ei și cu un buchet de lalele galbene.
– Mamă… îmi pare rău că nu vin mai des. Știu că te simți singură.
– Nu-i nimic, dragă… atâta timp cât sunteți bine.

Ne-am îmbrățișat strâns și am plâns amândouă fără cuvinte.

Seara târziu m-a sunat Vlad:
– Mamă… îmi pare rău dacă te-am supărat. E greu uneori… Ana e obosită, copiii sunt agitați… Nu vreau să te rănesc.
– Știu, Vlad. Doar că mi-e dor de voi.
– O să venim noi la tine weekendul viitor. Promit.

Am închis telefonul cu sufletul puțin mai ușor, dar rana rămânea acolo – nevindecată.

Acum stau la fereastră și privesc luminile orașului care nu doarme niciodată. Mă întreb dacă există vreo cale să fii mamă fără să devii povară… Dacă dragostea poate fi prea mult sau dacă lumea modernă ne obligă să ne retragem încet din viețile copiilor noștri.

Poate că sacrificiul nu se măsoară în clătite făcute la patru dimineața sau în nopți nedormite lângă pătuțuri mici… Poate că trebuie doar să învățăm să iubim altfel – mai de la distanță, mai tăcut.

Dar spuneți-mi voi: Oare am greșit iubindu-i prea mult? Sau lumea s-a schimbat atât de mult încât nu mai e loc pentru mame ca mine?