Parfumul trădării: Când mirosul a spus adevărul pe care inima refuza să-l vadă

— Ce caută parfumul ăsta aici? am întrebat, aproape șoptind, în timp ce ușa grea a apartamentului se închidea în urma mea. Era trecut de miezul nopții, ploua torențial, iar eu mă întorsesem mai devreme din delegație, cu gândul la o surpriză pentru soțul meu, Vlad. Dar surpriza avea să fie a mea.

Mirosul era dulceag, persistent, cu note de iasomie și piper roz — un parfum pe care nu-l uitam niciodată, pentru că îl recomandasem cândva unei cliente la boutique-ul unde lucram ca specialistă în parfumuri. Dar niciodată nu-l folosisem eu. Și nici nu era al vreunei prietene de-ale mele. Am lăsat valiza jos și am pășit încet spre dormitor, cu inima bătându-mi nebunește în piept.

— Vlad? am strigat, încercând să-mi controlez vocea. Nu mi-a răspuns nimeni. Am deschis ușa dormitorului și l-am găsit pe Vlad stând pe marginea patului, cu telefonul în mână și privirea pierdută.

— Ce faci acasă? Nu trebuia să vii mâine dimineață? a întrebat el, vizibil surprins.

— Am terminat mai devreme… Dar spune-mi, cine a fost aici? am continuat, privind direct spre el.

A ezitat o clipă, apoi a zâmbit forțat:

— Nimeni, doar am lucrat la laptop. De ce întrebi?

— Pentru că parfumul ăsta nu e al meu. Și nici al tău. Știi bine că nu poți păcăli un nas ca al meu.

S-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin cameră. Îl cunoșteam prea bine — gesturile lui trădau mereu când mințea. Am simțit cum mi se strânge stomacul și am început să tremur.

— Vlad, te rog să nu mă minți. Cine a fost aici?

A tăcut mult timp. În cele din urmă, a oftat adânc:

— A venit Irina… colega de la birou. Am lucrat la un proiect împreună.

— Și de ce miroase tot apartamentul a parfumul ei? am întrebat, cu vocea spartă.

Nu a mai răspuns. S-a așezat pe pat și și-a acoperit fața cu mâinile. În acel moment am știut. Nu aveam nevoie de alte dovezi — parfumul era deja mărturia trădării.

Am ieșit din cameră fără să mai spun nimic. M-am dus în baie și am dat drumul la apă rece peste față, încercând să-mi liniștesc gândurile. M-am privit în oglindă: ochii mei erau roșii, iar obrajii îmi ardeau de furie și rușine.

A doua zi dimineață, Vlad a încercat să vorbească cu mine la micul dejun:

— Ana, te rog… Nu e ceea ce crezi.

— Atunci spune-mi tu ce e! am izbucnit eu. Pentru că eu simt adevărul în fiecare colț al casei!

A tăcut din nou. Între noi s-a lăsat o liniște grea, apăsătoare. În zilele care au urmat, fiecare gest al lui Vlad mi se părea fals. Îl urmăream fără să vreau: cum își verifica telefonul pe ascuns, cum primea mesaje târziu în noapte, cum evita să mă privească în ochi.

Mama m-a sunat într-o seară:

— Ana, ce ai? Te simt schimbată…

— Nimic, mamă… Sunt doar obosită.

Dar ea știa că nu-i spun totul. În familia noastră nu se vorbea despre infidelitate — tata plecase când eram mică și mama nu-și revenise niciodată complet. Poate de aceea m-am agățat atât de mult de Vlad: voiam să cred că eu pot avea o familie fericită.

Într-o duminică, la masa de prânz cu părinții lui Vlad, am simțit din nou parfumul acela pe hainele lui. Am privit-o pe soacra mea — o femeie rece, mereu preocupată de aparențe — și am știut că nu pot conta pe ea.

— Ana, ar trebui să fii mai atentă cu Vlad. E stresat la muncă… Poate îi lipsește ceva acasă, mi-a spus ea într-o doară.

Am simțit cum mi se taie respirația. Era vina mea? Oare chiar nu fusesem destul de bună?

Seara aceea am petrecut-o plângând pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă unde greșisem. Prietena mea cea mai bună, Roxana, m-a sunat:

— Ana, nu e vina ta! Dacă te-a trădat, e alegerea lui! Nu te mai învinovăți!

Dar nu puteam să nu mă gândesc la toate momentele în care îl ignorasem pe Vlad din cauza serviciului sau când refuzasem să ieșim pentru că eram prea obosită.

Într-o zi, am decis să o caut pe Irina. Am găsit-o la cafeneaua de lângă biroul lor. Era frumoasă, sigură pe ea și purta același parfum care îmi bântuia nopțile.

— Irina, vreau doar să știu adevărul. Ai avut o relație cu Vlad?

M-a privit direct în ochi:

— Ana… Nu vreau să-ți fac rău. Dar da, ne-am apropiat prea mult. Îmi pare rău.

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Am plecat fără să mai spun nimic.

În următoarele săptămâni am trăit ca un robot: mergeam la muncă, zâmbeam fals colegilor și mă prefăceam că totul e bine acasă. Dar parfumul acela nu dispăruse — îl simțeam peste tot: pe hainele lui Vlad, pe pernele noastre, chiar și pe pielea mea.

Într-o noapte, după ce Vlad adormise, am deschis dulapul cu parfumuri și am început să le miros unul câte unul. Fiecare aromă îmi amintea de un moment din viața noastră: prima întâlnire, nunta noastră, vacanța la mare… Dar acum toate miroseau a trădare.

Am decis să plec pentru o vreme la mama. Când i-am spus lui Vlad că am nevoie de spațiu, nu a protestat. Poate că nici el nu mai știa ce vrea.

La țară, printre mirosul de fân proaspăt și ploaie de vară, am început să mă regăsesc încet-încet. Mama m-a ținut în brațe ca atunci când eram copil și mi-a spus:

— Ana, uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești pe tine însăți.

Acum stau pe prispa casei și privesc apusul. Parfumul trădării încă mă urmărește uneori, dar încerc să-l las în urmă. Poate că darul meu e și blestemul meu — dar e și cheia spre adevăr.

Mă întreb: câți dintre noi alegem să ignorăm semnele evidente doar ca să păstrăm iluzia fericirii? Și cât de mult ne costă asta?