„Părinții soțului meu sunt bogați, dar nu ne ajută” – O dramă românească despre familie, bani și vise frânte

— Nu mai suport, Irina! Nu vezi că nu le pasă? — vocea lui Vlad răsună în garsoniera noastră de 28 de metri pătrați, unde fiecare sunet se lovește de pereți și se întoarce ca un ecou dureros.

Îmi strâng genunchii la piept pe marginea patului, încercând să mă fac mică, invizibilă. Miroase a ciorbă reîncălzită și a dezamăgire. De câteva luni, fiecare discuție despre viitorul nostru se termină la fel: cu Vlad trântind ușa de la baie și cu mine privind în gol la tavanul scorojit.

— Poate că nu vor să ne ajute pentru că vor să ne descurcăm singuri, încerc să-i spun, dar vocea mea sună fals chiar și pentru mine.

— Nu! — izbucnește el. — Tata are două apartamente goale în centru, mama merge la spa în fiecare weekend, iar noi stăm aici ca niște chiriași amărâți! Nu e corect!

Nu e corect. Și totuși, nu pot să-i condamn pe socrii mei. Poate că au altă viziune despre viață. Sau poate că eu nu sunt suficient de bună pentru familia lor. Gândul ăsta mă roade de luni de zile, de când am început să batem la ușile băncilor după un credit ipotecar care să ne scoată din chirie.

— Vlad, ai vorbit cu ei? Ai întrebat direct?

— Ce rost are? — oftează el și se lasă pe scaunul de la bucătărie. — Mama spune mereu că „fiecare generație trebuie să-și construiască singură viața”. Tata nici nu mă privește în ochi când aduc vorba despre bani.

Mă ridic și mă uit la el. Îl iubesc, dar simt cum între noi crește un zid invizibil, făcut din frustrări și așteptări neîmplinite. Și eu am crescut într-o familie modestă din Bacău, unde fiecare leu era numărat. Când m-am mutat la București pentru facultate, visam la o viață mai bună. Acum, după cinci ani de muncă într-o multinațională și două joburi part-time, tot nu reușim să strângem avansul pentru o garsonieră decentă.

În weekend mergem la masa de duminică la părinții lui Vlad. Vila lor e luminoasă, cu mobilă scumpă și tablouri mari pe pereți. Mama lui Vlad, doamna Camelia, ne întâmpină cu zâmbetul ei rece.

— Ce mai faceți, dragilor? Cum merge la serviciu?

— Bine, mamă, răspunde Vlad sec. Ne-am uitat la câteva apartamente săptămâna asta.

— Așa? — ridică sprânceana doamna Camelia. — Să nu vă băgați în datorii mari! Noi am muncit 30 de ani ca să avem ce avem.

Tatăl lui Vlad citește ziarul și nu spune nimic. Mă simt ca o musafiră nedorită în propria familie. La desert, îmi iau inima în dinți:

— Doamnă Camelia, v-ați gândit vreodată să ne ajutați cu un împrumut? Măcar pentru avans…

Se lasă o liniște grea. Vlad mă privește șocat. Doamna Camelia își lasă lingurița jos și mă fixează cu o privire tăioasă.

— Irina, dragă, noi credem că tinerii trebuie să se descurce singuri. Așa am făcut și noi. Dacă vă ajutăm acum, nu veți învăța valoarea banului.

Îmi simt obrajii arzând. Vlad se ridică brusc:

— Hai să plecăm!

Pe drum spre casă nu vorbim deloc. În mintea mea se amestecă furia cu rușinea. Oare chiar suntem niște profitori? Sau doar niște tineri care vor o șansă?

Seara târziu, primesc un mesaj de la mama mea: „Sunteți bine? Să nu vă certați din cauza banilor…”

Plâng în tăcere lângă Vlad care stă cu spatele la mine. Îmi amintesc cum mama a vândut verigheta bunicii ca să-mi plătească taxa la facultate. La noi acasă, ajutorul era firesc, chiar dacă era puțin.

Luni dimineață merg la bancă singură. Consiliera îmi zâmbește mecanic:

— Avansul minim e 15%. Aveți pe cineva care vă poate ajuta?

Înghit în sec:

— Nu… Suntem doar noi doi.

Încep să mă întreb dacă visul nostru de a avea o casă e doar o iluzie pentru cei ca noi – fără moșteniri, fără pile, fără părinți generoși.

În serile următoare certurile cu Vlad devin tot mai dese. El devine tot mai tăcut, eu tot mai nervoasă. Într-o noapte izbucnesc:

— De ce nu te lupți pentru noi? De ce accepți să fim tratați ca niște străini?

Vlad oftează adânc:

— Pentru că nu vreau să mă umilesc în fața lor! Prefer să tragem tare decât să ne rugăm de ei…

Trec lunile și oboseala ne apasă pe amândoi. Într-o zi primesc vestea că mama mea s-a îmbolnăvit grav. Merg acasă la Bacău și stau lângă ea în spital. Vlad vine după mine și mă ține în brațe.

— Irina, îmi pare rău… Poate că am greșit că am pus atâta presiune pe noi.

Îl privesc printre lacrimi:

— Nu e vina ta… Dar simt că nu aparțin niciunde. Nici aici, nici acolo.

Când mama iese din spital, îi promit că voi fi bine orice-ar fi. Ne întoarcem la București și decidem să renunțăm pentru o vreme la visul apartamentului propriu. Ne mutăm într-o chirie mai ieftină și încercăm să reconstruim ceva între noi.

Într-o seară stăm pe balconul micuț al noii noastre locuințe și bem ceai din căni ciobite.

— Crezi că familia ar trebui să fie sprijin sau lecție? îl întreb pe Vlad.

El zâmbește trist:

— Poate ambele… Dar uneori doare al naibii de tare.

Mă uit la el și mă întreb: Oare cât valorează o familie dacă nu e acolo când ai nevoie? Voi ce credeți: e datoria părinților să-și ajute copiii sau fiecare trebuie să-și ducă singur crucea?