Patru ani de tăcere: Povestea unei familii destrămate

— De ce nu m-ai sunat atunci, Ilinca? De ce nu ai făcut nimic?
Vocea mamei răsună în bucătăria mică, spartă de ecoul farfuriei care tocmai s-a izbit de podea. Mă uit la cioburile albe, la fel de reci ca privirea ei. Tata tace, cu mâinile strânse pe genunchi, iar eu simt cum mă sufoc sub greutatea întrebării. Patru ani au trecut de când Alex nu mai e, dar în fiecare zi trăim aceeași scenă, același reproș.

Era o seară obișnuită de aprilie. Eu și Alex învățam pentru bacalaureat, fiecare cu căștile pe urechi, fiecare cu lumea lui. El mereu glumea că va lua nota mai mare la matematică decât mine. „Vezi să nu uiți să-mi faci cafeaua dacă iau peste 9”, râdea el. Nu am apucat să-i fac cafeaua aia niciodată.

În noaptea aceea, Alex a ieșit să se plimbe cu prietenii. Nu mi-a spus unde merge, doar a dat din mână și a trântit ușa. Dimineața, telefonul a sunat strident. O voce necunoscută mi-a spus că fratele meu a avut un accident de mașină. Am alergat la spital, cu sufletul în gât, dar era prea târziu. Nu am apucat să-i spun cât îl iubesc sau cât de mult înseamnă pentru mine.

De atunci, casa noastră s-a transformat într-un câmp minat. Mama nu mai gătește decât supă limpede și cartofi fierți. Tata nu mai vorbește decât despre vreme sau politică. Eu… eu am rămas blocată între două lumi: cea în care Alex încă trăiește în amintirile mele și cea în care trebuie să merg mai departe fără el.

— Ilinca, tu trebuia să-l oprești! Tu erai sora lui mai mică!
Mă doare fiecare cuvânt al mamei ca o palmă peste față. Știu că nu e drept, dar nici nu pot să mă apăr. Și eu mă întreb în fiecare noapte: dacă l-aș fi rugat să rămână acasă? Dacă i-aș fi spus să nu urce în mașina aia?

Prietenii mei au încercat să mă ajute. „Nu e vina ta”, îmi spunea Adina, colega mea de bancă. Dar cum să nu fie? Dacă eram acolo, poate totul ar fi fost altfel. Poate Alex ar fi râs acum lângă mine, făcând glume proaste despre profesori.

Timpul a trecut, dar rana a rămas deschisă. Am încercat să merg la facultate la București, să fug de casa care mirosea a tristețe și tăcere. Dar după primul semestru m-am întors. Nu puteam lăsa părinții singuri cu fantomele lor. Tata s-a apucat de băut, iar mama a început să meargă la biserică în fiecare duminică, rugându-se pentru sufletul lui Alex și pentru iertare.

Într-o seară, l-am găsit pe tata plângând în garaj, cu poza lui Alex în mână.
— Nu trebuia să-l las să plece… eram prea obosit ca să-l duc eu cu mașina…
Atunci am înțeles că nu doar eu port povara asta. Fiecare dintre noi are propria vină imaginară, propriul „dacă”.

Am început să merg la terapie la insistențele Adinei. Prima dată am stat tăcută tot timpul, uitându-mă la ceas. Dar încet-încet am început să vorbesc despre Alex, despre râsul lui, despre cum îmi ascundea caietele ca să mă enerveze. Am plâns mult acolo, dar m-am simțit mai ușoară după fiecare ședință.

Într-o zi, mama a venit la mine în cameră cu ochii roșii:
— Ilinca, crezi că Alex ne-ar fi iertat vreodată?
Nu am știut ce să-i răspund. Poate că da, poate că nu. Dar știam sigur că nu ar fi vrut să ne urâm pentru tot restul vieții.

Am început să vorbim mai mult între noi. Seara stăm la masă împreună, chiar dacă uneori tăcerea e apăsătoare. Tata a renunțat la băutură și merge cu mine la cimitir duminica. Mama gătește din nou prăjitura preferată a lui Alex – chec cu nuci – și uneori zâmbim când ne aducem aminte de el.

Dar sunt zile când totul revine: vinovăția, furia, întrebările fără răspuns. În acele momente mă întreb dacă vreodată vom putea fi din nou o familie adevărată sau dacă doar ne prefacem că suntem bine.

Patru ani au trecut și încă simt că trăiesc între două lumi. Poate că timpul nu vindecă totul, dar măcar ne ajută să ne obișnuim cu durerea.

Mă uit la poza lui Alex de pe birou și mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu vina unor lucruri pe care nu le-am putut controla niciodată? Și cât timp trebuie să treacă până când putem ierta – pe ceilalți sau pe noi înșine?