Pe marginea prăpastiei: Mărturisirea unui trădător

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! Ți-ai bătut joc de mine, de copii, de tot ce am construit împreună!
Vocea Mariei răsuna în sufrageria noastră mică din Pitești, iar ochii ei, odinioară blânzi, ardeau acum de furie și dezamăgire. Mâinile îi tremurau, iar lacrimile îi curgeau pe obraji. Eu stăteam în fața ei ca un copil prins cu mâța-n sac, incapabil să spun ceva care să repare ce tocmai făcusem.

Totul a început într-o seară banală de iunie, la aniversarea colegului meu, Radu. Nu aveam chef să merg, dar Maria insista să ies din rutina zilnică. „Du-te, Vlad, distrează-te puțin! Eu rămân cu copiii.” Nici nu bănuiam că acea seară avea să-mi schimbe viața pentru totdeauna.

Petrecerea era gălăgioasă, plină de fețe cunoscute și necunoscute. Printre râsete și pahare ciocnite, am zărit-o pe Ioana. Avea părul scurt, ochii verzi și un zâmbet care părea să lumineze toată încăperea. Am schimbat câteva vorbe banale despre muzică și filme, dar simțeam cum ceva mocnește între noi. La un moment dat, m-a tras deoparte pe balcon.

— Nu pari genul care să se distreze la astfel de petreceri, mi-a spus ea zâmbind.
— Nici tu nu pari genul care să stea deoparte, i-am răspuns fără să mă gândesc prea mult.

Am râs amândoi. Era ceva magnetic la ea. Restul serii a trecut ca prin vis. Am dansat, am băut prea mult vin și, fără să-mi dau seama cum, am ajuns să ne sărutăm în întunericul din spatele blocului. A doua zi dimineață m-am trezit cu un gust amar în gură și cu un mesaj de la Ioana: „A fost frumos aseară. Sper că nu regreți.”

Am încercat să ignor totul. Să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic. Dar Ioana mă căuta mereu: mesaje, apeluri scurte, invitații la cafea. La început am rezistat tentației, dar după câteva săptămâni am cedat. Ne vedeam pe ascuns, în parcuri sau la ea acasă. Mă simțeam viu, dorit, important — sentimente pe care nu le mai avusesem de ani buni.

Acasă însă, Maria simțea că ceva nu e în regulă. Mă privea lung când veneam târziu sau când evitam să-i răspund la întrebări. Într-o seară, după ce adormiseră copiii, m-a întrebat direct:

— Vlad, tu mă mai iubești?

Am tăcut. Tăcerea mea a spus totul.

Adevărul a ieșit la iveală într-o zi ploioasă de septembrie. Maria mi-a găsit telefonul uitat pe masă și a citit mesajele dintre mine și Ioana. Nu voi uita niciodată privirea ei când a intrat în cameră cu telefonul în mână.

— Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci una ca asta?

Nu am avut nicio scuză. Am încercat să-i spun că a fost o greșeală, că o iubesc pe ea și pe copii, dar cuvintele mele sunau fals chiar și pentru mine.

Au urmat luni de coșmar: certuri interminabile, uși trântite, nopți dormite pe canapea sau chiar la Radu acasă. Copiii simțeau tensiunea și mă priveau cu ochi triști. Mama mea m-a sunat plângând:

— Vlad, ce-ai făcut? Maria e o fată bună… Gândește-te la copii!

Dar era prea târziu. Maria nu mai putea trăi cu mine sub același acoperiș. A intentat divorțul și mi-a spus clar:

— Poți să-ți vezi copiii când vrei, dar pentru mine ai murit.

Am rămas singur într-un apartament mic din cartierul Trivale. Ioana a încercat să fie alături de mine o vreme, dar relația noastră s-a stins repede — era construită pe minciună și vinovăție.

În fiecare dimineață mă trezesc cu gândul la Maria și la copii. Îmi lipsește mirosul cafelei făcute de ea, râsetele copiilor când ne jucam toți patru pe covorul din sufragerie. Îmi lipsește liniștea unei familii unite.

Uneori mă întâlnesc cu fiica mea cea mică în parc. Mă ia de mână și mă întreabă:

— Tati, tu o mai iubești pe mami?

Nu știu ce să-i răspund. Poate că iubirea nu dispare niciodată cu adevărat, ci doar se transformă în regret.

Acum trăiesc cu povara alegerii mele. Oare merită o clipă de slăbiciune să distrugi tot ce ai construit într-o viață? Dacă aș putea da timpul înapoi… Dar nu pot.

Mă întreb uneori: câți dintre noi își dau seama cât valorează familia abia după ce o pierd? Voi ce ați fi făcut în locul meu?