Pe marginea prăpastiei: O duminică ce mi-a schimbat viața

— Nu pot să cred, Mircea! Chiar aici? Chiar sub ochii mei?
Vocea mi-a ieșit ca un șuierat, spartă între furie și neputință. Covrigii calzi pe care îi țineam în brațe au căzut pe asfaltul rece al parcării de sub biserica Sfântul Nicolae. Era duminică dimineața, iar soarele abia răsărise peste orașul nostru mic din Moldova. În fiecare duminică, după slujbă, luam covrigi proaspeți pentru cafeaua noastră. Era ritualul nostru. Sau cel puțin așa credeam eu.

Mircea s-a întors spre mine cu fața palidă, iar femeia de lângă el — o brunetă cu ochi verzi, necunoscută mie — a făcut un pas înapoi, rușinată. Pentru o clipă, am simțit că tot aerul din jur s-a evaporat. Oamenii ieșeau din biserică, unii se uitau spre noi, alții se prefăceau că nu văd nimic. Inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să leșin.

— Maria, nu e ce crezi… a bâiguit el, dar vocea îi tremura.

— Nu e ce cred? Sărutai o femeie pe care n-o cunosc, aici, la doi pași de altar! Ce altceva să cred?

Nu-mi amintesc cum am ajuns acasă. Am mers pe jos, cu pași mecanici, simțind privirile vecinilor care șușoteau la garduri. În apartamentul nostru mic de la etajul trei, totul părea la fel ca întotdeauna: mirosul de cafea rămas în aer, poza noastră de la nuntă pe perete, florile uscate din vază. Dar eu nu mai eram aceeași.

Am stat ore întregi pe canapea, cu mâinile strânse în poală. Mircea a venit târziu acasă. A intrat încet, ca un hoț. S-a așezat pe marginea patului și a început să vorbească:

— Maria, știu că nu există scuze. Dar… m-am simțit singur. Tu mereu ai fost ocupată cu copiii, cu serviciul… Parcă nu mai eram noi.

M-am uitat la el și am simțit un val de furie amestecat cu milă. Cum putea să spună asta după treizeci de ani împreună? După ce am crescut doi copii, după ce am trecut prin atâtea greutăți?

— Și tu crezi că eu nu m-am simțit singură? Crezi că mie mi-a fost ușor? Dar eu n-am fugit la altcineva!

A tăcut. Liniștea dintre noi era mai grea decât orice ceartă.

În zilele următoare, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie tăcut. Copiii noștri, Andreea și Vlad, au simțit tensiunea imediat. Andreea m-a sunat într-o seară:

— Mamă, ce se întâmplă? Tata e ciudat, tu nu răspunzi la telefon…

Nu am putut să-i spun adevărul. Nu încă. Dar Vlad a aflat repede — într-un oraș mic, veștile circulă mai repede decât vântul.

— Mamă, am auzit ce s-a întâmplat… Vrei să vin la tine?

Am plâns atunci pentru prima dată cu adevărat. Nu pentru Mircea, ci pentru mine. Pentru fata care fusesem cândva și care visase la o familie fericită.

Au urmat săptămâni de discuții interminabile cu Mircea. El promitea că va rupe orice legătură cu femeia aceea — Irina o chema — și că vrea să repare totul. Eu nu știam dacă mai pot să-l cred.

Mama mea a venit într-o zi la mine:

— Fata mea, bărbații greșesc… Dar familia e sfântă. Gândește-te bine înainte să faci ceva ce nu poți lua înapoi.

Dar eu nu mai puteam trăi cu minciuna. Într-o seară, i-am spus lui Mircea:

— Nu știu dacă pot să te iert. Poate că ar trebui să ne despărțim o vreme.

El a început să plângă. Nu-l mai văzusem niciodată așa — vulnerabil, speriat.

— Maria, fără tine nu sunt nimic…

Am plecat la Andreea pentru câteva zile. Acolo am simțit pentru prima dată liniște. Am stat pe balconul ei mic din București și am privit luminile orașului. Am vorbit ore întregi cu ea despre tot ce s-a întâmplat.

— Mamă, meriți să fii fericită. Nu trebuie să te sacrifici doar pentru aparențe.

Cuvintele ei mi-au dat curaj. M-am întors acasă hotărâtă să pun capăt minciunii. I-am spus lui Mircea că vreau divorțul.

A urmat o perioadă grea: avocați, împărțirea casei, privirile curioase ale vecinilor și rudele care mă judecau în șoaptă. Dar am descoperit ceva ce nu știam că există în mine: puterea de a merge mai departe.

Acum, după aproape un an, stau singură la masa din bucătărie și beau cafeaua fără covrigi. Dar sufletul meu e mai ușor. Am început să pictez din nou, să ies cu prietenele și chiar să zâmbesc fără teamă.

Uneori mă întreb: dacă aș fi iertat, aș fi fost mai fericită? Sau poate tocmai curajul de a pleca m-a salvat? Voi ce ați fi făcut în locul meu?