Pensionara care și-a sacrificat liniștea pentru familie: Povestea Victoriei

— Iar ai pus sare prea multă în ciorbă, mamă! a spus Radu, lăsând lingura pe masă cu un gest grăbit. Irina nici măcar nu s-a uitat la mine, ci a continuat să butoneze telefonul. Am simțit cum mi se strânge inima. M-am ridicat încet de la masă, încercând să-mi ascund lacrimile.

Nu așa îmi imaginam bătrânețea. După patruzeci de ani de muncă la fabrica de confecții din Ploiești, visam la liniște și la timpul petrecut cu familia. Când am ieșit la pensie, mi-am spus că voi recupera tot ce am pierdut: zilele de naștere ratate, serile în care veneam târziu acasă și copiii mei adormeau fără să mă vadă. Acum, cu fiul meu Radu căsătorit și cu fata mea, Anca, plecată la Cluj pentru serviciu, am simțit că trebuie să fac ceva ca să-i țin aproape.

Așa că am început să gătesc zilnic pentru Radu și Irina. Mă trezeam dimineața devreme, mergeam în piață să aleg cele mai proaspete legume, apoi petreceam ore întregi în bucătărie. Sarmale, ciorbă de burtă, plăcinte cu mere — tot ce știam că le place. La început, păreau încântați. Irina mă suna uneori să-mi spună ce bun a fost cozonacul sau cât de mult i-a plăcut lui Radu tocănița de pui.

Dar încet-încet, entuziasmul lor s-a stins. Au început să întârzie la masă sau să spună că au mâncat deja la birou. Radu îmi răspundea scurt la telefon, iar Irina părea mereu preocupată de altceva. Într-o zi, am auzit-o spunându-i lui Radu: „Poate ar trebui să-i spui mamei să nu mai gătească atât de mult… e prea mult pentru noi.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. M-am întrebat dacă am greșit undeva. Poate că am fost prea insistentă? Poate că nu mai aveau nevoie de mine? Am încercat să vorbesc cu Anca la telefon.

— Mamă, nu te mai consuma! Oamenii se schimbă… poate vor doar intimitatea lor. Nu te supăra pe ei.

Dar cum să nu mă supăr? Cum să nu mă doară când văd că tot ce fac e ignorat? Într-o seară, după ce am lăsat masa pregătită și am plecat acasă, am primit un mesaj scurt de la Radu: „Mulțumim pentru mâncare.” Atât. Fără inimioare, fără zâmbete.

Am început să mă simt ca o povară. Într-o zi, când am ajuns la ei acasă cu o oală mare de ciorbă de perișoare, am găsit ușa încuiată. Am sunat insistent. Mi-a deschis Irina, vizibil deranjată:

— Victoria, nu ți-am spus că azi avem musafiri? Nu prea avem loc pentru încă o oală în frigider…

Am lăsat oala pe masă și am plecat fără să spun nimic. Pe drum spre casă, lacrimile mi-au curs pe obraz fără să le pot opri. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva în educația lor. Am crescut singură doi copii după ce soțul meu a murit într-un accident stupid la combinat. Am muncit zi și noapte ca să nu le lipsească nimic. Poate că i-am răsfățat prea mult? Poate că nu i-am învățat să aprecieze efortul celuilalt?

În zilele următoare am încercat să mă abțin. Nu am mai gătit nimic pentru ei. Am stat acasă și m-am uitat pe geam cum trec oamenii grăbiți pe stradă. M-am simțit inutilă și singură. Anca mă suna din când în când și încerca să mă înveselească:

— Hai mamă, vino la Cluj! Stai cu mine câteva zile!

Dar nu voiam să fug de problemele mele. Într-o duminică dimineață, Radu a venit singur la mine acasă.

— Mamă… putem vorbi?

L-am privit lung. Era același băiat blând pe care îl țineam de mână când mergeam la școală.

— Spune, Radu.

— Știu că ai vrut doar să ne ajuți… dar uneori ne simțim sufocați. Irina vrea să gătească și ea uneori sau să comandăm ceva diferit… Nu vrem să te rănim.

Am simțit cum mi se rupe inima din nou.

— Dar eu cu ce mai rămân? Dacă nu vă gătesc vouă… ce rost mai are tot timpul ăsta liber?

Radu a tăcut o clipă.

— Poate ar trebui să faci ceva pentru tine… Să ieși cu prietenele tale, să mergi la teatru… Să te bucuri de pensie.

Cuvintele lui m-au lovit ca un duș rece. Seara aceea am petrecut-o gândindu-mă la viața mea. Oare chiar nu știu cine sunt fără rolul de mamă grijulie? Oare pot să-mi găsesc fericirea altfel?

În zilele următoare am început timid să ies la plimbare prin parc, să citesc o carte sau să merg la biserică duminica dimineața. Am cunoscut alte femei ca mine — pensionare care se simțeau pierdute după ce copiii lor au plecat de acasă.

Dar dorul de familie nu dispare niciodată. De Crăciun i-am invitat pe toți la mine: Radu, Irina și Anca. Am gătit doar câteva feluri simple și am lăsat loc pentru discuții și râsete.

La finalul serii, Irina s-a apropiat timid de mine:

— Victoria… îți mulțumim pentru tot ce faci pentru noi. Știu că nu ți-am arătat mereu recunoștință.

Am zâmbit printre lacrimi.

Acum mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru cei dragi până uităm cine suntem cu adevărat? Și dacă ne regăsim pe noi înșine prea târziu… cine ne mai dă timpul înapoi?