Poate cineva să o iubească pe fiica mea așa cum este?

— Ana, nu poți continua așa! Nu vezi că îl rănești pe Vlad?
Vocea mea răsună în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei care fierbe pe aragaz. Ana, fiica mea, stă sprijinită de chiuvetă, cu brațele încrucișate și privirea încăpățânată. Vlad tocmai ieșise trântind ușa, iar liniștea care s-a lăsat după plecarea lui e mai grea decât orice ceartă.

M-am visat mamă de când eram copilă. Îmi imaginam cum o să-mi țin pruncul la piept, cum o să-i cânt seara și cum o să-i alin toate durerile. Dar viața nu a fost blândă cu mine. Ani de tratamente, lacrimi ascunse sub pernă și priviri pline de compasiune din partea rudelor. „Nu poți avea copii”, mi-au spus medicii. „E imposibil.” Dar Ana a venit pe lume ca un miracol, după zece ani de încercări și speranțe frânte.

Poate tocmai de aceea am crescut-o ca pe o comoară rară. Poate am iubit-o prea mult, poate am protejat-o prea tare. Poate i-am permis prea multe, de teamă să nu-i stric aripile fragile. Acum, când o văd cum se ceartă cu Vlad pentru orice fleac — pentru că nu a pus farfuria la loc, pentru că a uitat să cumpere pâine, pentru că nu a răspuns la telefon — mă întreb dacă nu cumva eu sunt vinovată pentru tot ce se întâmplă.

— Mamă, tu nu înțelegi! Vlad nu mă ascultă niciodată! Mereu face lucrurile pe dos doar ca să mă enerveze!
Ana ridică vocea, iar ochii ei mari, albaștri ca cerul de vară, se umplu de lacrimi. O privesc și simt cum mă doare sufletul. Oare am crescut-o prea sensibilă? Oare i-am dat impresia că lumea trebuie să se învârtă în jurul ei?

— Ana, dragostea nu e despre cine are dreptate sau cine câștigă o ceartă. E despre răbdare și compromisuri.
Încerc să-i vorbesc blând, dar simt că vorbele mele se lovesc de un zid.

— Tu mereu îi iei apărarea lui Vlad! Niciodată nu ești de partea mea!
Ana își șterge lacrimile cu dosul palmei și iese din bucătărie. Rămân singură, cu gândurile mele și cu ciorba care dă în foc.

Seara târziu, când casa e cufundată în liniște și Vlad nu s-a întors încă, mă așez pe marginea patului și privesc poza de pe noptieră: eu și Ana, la botezul ei. Avea doar trei luni și zâmbea larg, fără griji. Unde s-a dus copilul acela? Unde am greșit?

A doua zi dimineață, Vlad intră în bucătărie cu ochii roșii de nesomn. Îl invit la cafea și îl privesc atent.

— Vlad, știu că nu e ușor cu Ana… Dar te rog, ai răbdare cu ea.
El oftează adânc.

— Doamnă Maria, eu o iubesc pe Ana. Dar uneori simt că orice aș face nu e bine. Că nimic nu o mulțumește. Mă simt ca un musafir în propria casă.

Îmi mușc buza să nu plâng. Îl văd cât e de obosit și cât de mult încearcă să fie bărbatul perfect pentru fiica mea. Dar Ana… Ana e ca un foc: frumoasă, dar greu de stins.

În acea seară, după ce Vlad pleacă la serviciu, încerc să vorbesc din nou cu Ana.

— Ana, te-ai gândit vreodată că poate îi ceri prea mult lui Vlad?
Ea oftează și se uită pe geam.

— Mamă, tu ai suferit atâția ani fără copil… Eu nu vreau să sufăr lângă un bărbat care nu mă înțelege!
Mă doare să aud asta. Știu că Ana a crescut cu povestea sacrificiului meu și poate că asta a pus o presiune uriașă pe ea.

— Nu trebuie să fii perfectă, Ana. Și nici Vlad nu trebuie să fie perfect. Trebuie doar să vă iubiți și să vă acceptați așa cum sunteți.

Ana mă privește lung.

— Crezi că cineva poate să mă iubească așa cum sunt? Cu toate defectele mele?

Îi iau mâna în mâinile mele tremurânde.

— Eu te iubesc așa cum ești. Și cred că și Vlad te iubește. Dar trebuie să-l lași să fie el însuși lângă tine.

Trec zilele și certurile continuă. Uneori Vlad pleacă la mama lui pentru câteva nopți. Alteori Ana plânge singură în cameră. Eu stau între ei ca un pod șubred care se clatină la fiecare furtună.

Într-o duminică dimineață, Vlad vine acasă cu un buchet de lalele galbene — florile preferate ale Anei. Îi întinde florile fără cuvinte. Ana le ia și începe să plângă în hohote.

— Iartă-mă… Nu știu ce-i cu mine… Parcă totul mă apasă…
Vlad o ia în brațe și îi șoptește ceva la ureche. Pentru prima dată după mult timp îi văd zâmbind împreună.

Stau în pragul ușii și îi privesc. Mă rog în gând ca dragostea lor să fie mai puternică decât orgoliile și temerile lor.

Seara, când rămân singură în bucătărie, mă gândesc la toate mamele care își pun întrebări despre copiii lor: Oare am făcut destul? Oare i-am pregătit pentru viață sau i-am protejat prea mult? Poate cineva să o iubească pe fiica mea așa cum este?

Poate dragostea adevărată nu înseamnă perfecțiune, ci răbdare și curajul de a rămâne aproape chiar și atunci când e greu. Voi ce credeți? E vina părinților când copiii lor nu reușesc să fie fericiți sau fiecare trebuie să-și găsească drumul singur?