Portofelul lui Mihai și Închisoarea Mea: Povestea unei Căsnicii Fără Libertate

— Irina, unde ai pus chitanța de la Mega? Ai cheltuit iar bani pe prostii?
Vocea lui Mihai răsuna ca un tunet în bucătăria mică, cu pereții galbeni de la aburii anilor. Mă uitam la el, cu mâinile tremurând pe cana de ceai, încercând să-mi amintesc dacă am aruncat chitanța sau dacă am pus-o în sertarul cu facturi.
— N-am cumpărat nimic în plus, Mihai. Doar lapte și pâine pentru copii…
— Minți! Mereu minți! Dacă nu găsesc chitanța până diseară, să vezi tu ce pățești!

Așa începea fiecare zi de aproape doisprezece ani. Mă numesc Irina Popescu și am fost prizoniera unui bărbat care nu m-a iubit niciodată, ci doar m-a posedat. Când l-am cunoscut pe Mihai, aveam douăzeci și doi de ani și credeam că lumea e la picioarele mele. El era serios, muncitor, cu un zâmbet care mă făcea să uit de toate grijile. Dar după nuntă, zâmbetul a dispărut și a rămas doar controlul.

La început, totul părea grijă: „Să nu cheltui prea mult, Irina, trebuie să strângem pentru viitor.” Apoi au apărut întrebările: „De ce ai stat atât la piață? Cu cine ai vorbit?” Și mai târziu, interdicțiile: „Nu ai voie să ieși cu prietenele tale. Ce-ți trebuie ție să mergi la coafor?”

Portofelul lui Mihai era simbolul puterii lui. Îl ținea mereu la piept, sub cămașă, iar eu primeam bani doar pentru strictul necesar. Dacă rămâneam fără, trebuia să cer ca un copil obraznic. Odată, când am cumpărat o ciocolată pentru Maria, fetița noastră cea mică, a făcut scandal două zile.

— Nu avem bani de aruncat pe prostii! Vrei să ajungem pe drumuri?

Nu era vorba doar de bani. Era vorba de fiecare decizie: ce gătesc, cum mă îmbrac, cu cine vorbesc la telefon. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una. Mama mă suna rar și mereu șoptea: „Irina, nu poți trăi așa la nesfârșit…” Dar eu nu voiam să o supăr. Nu voiam să-i spun cât de rău e de fapt.

Copiii mei, Maria și Vlad, au crescut într-o casă unde liniștea era mai apăsătoare decât orice ceartă. Vlad mă întreba uneori:
— Mami, de ce plângi noaptea?
Nu aveam răspuns. Îi spuneam că sunt obosită.

Într-o zi de iarnă, când Mihai a venit acasă mai devreme și a găsit factura la lumină neplătită, a țipat atât de tare încât vecina de la doi a bătut în țeavă. Atunci am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit spre blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești. M-am întrebat dacă viața mea chiar asta va fi mereu: frică, rușine și tăcere.

În acea seară, Maria mi-a adus un desen: o femeie cu aripi mari, colorate.
— Ești tu, mami! Tu poți zbura!
Am plâns ore întregi după ce au adormit copiii.

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Anca. Nu vorbisem cu ea de luni bune.
— Irina… Ce s-a întâmplat?
— Nu mai pot… Nu mai pot trăi așa…
Vocea mi se frângea la fiecare cuvânt.

Anca a venit imediat. A stat cu mine în bucătărie și m-a ținut de mână.
— Trebuie să faci ceva pentru tine și pentru copii. Nu ești singură!
Dar eu mă simțeam singură. Cum să plec? Unde să mă duc cu doi copii? Cu ce bani? Mihai avea totul sub control: carduri, acte, chiar și telefonul meu îl verifica periodic.

Într-o noapte, după o ceartă groaznică — Mihai mă acuzase că am pierdut bonul de la farmacie — am adormit pe podeaua din baie. Dimineața m-am privit în oglindă: ochii umflați de plâns, părul încâlcit, pielea palidă. Nu mai eram eu.

Am început să scriu într-un caiet ascuns sub saltea. Scriam tot ce simțeam: frică, furie, dorința de a fugi. Scrisul era singura mea libertate.

Într-o zi, la școală, învățătoarea Mariei m-a chemat la o discuție:
— Doamnă Popescu, Maria e retrasă… Desenează mereu femei triste sau cu aripi rupte… S-a întâmplat ceva acasă?
Am simțit cum mi se strânge inima. Copiii mei sufereau din cauza fricii mele.

În acea seară i-am spus lui Mihai că vreau să merg la mama cu copiii pentru câteva zile. A râs disprețuitor:
— Poți pleca oricând vrei! Dar fără bani și fără copii! Să vedem cum te descurci!
Am tăcut. Dar în noaptea aceea am făcut bagajele copiilor și le-am ascuns sub pat.

A doua zi dimineață am ieșit din casă ca pentru școală. Am luat copiii de mână și am mers direct la mama. Am plâns toți trei în brațele ei.

Mihai a venit după noi seara târziu. A bătut cu pumnii în ușă și a urlat că sunt o nenorocită și că o să-mi ia copiii. Mama s-a pus între noi:
— Ieși afară din casa mea! Dacă te mai apropii de Irina sau de copii, chem poliția!
Pentru prima dată în doisprezece ani cineva m-a apărat.

Au urmat luni grele: avocați, procese, amenințări. Mihai nu s-a lăsat ușor. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am găsit un job part-time la o librărie din oraș. Copiii s-au obișnuit cu noua viață — nu era ușor, dar era liniște.

Uneori încă mă trezesc speriată noaptea când aud zgomote pe scară sau când cineva bate la ușă prea tare. Dar când Maria vine la mine cu un desen nou — o femeie cu aripi larg deschise — simt că am făcut ce trebuia.

Mă întreb adesea: câte femei mai trăiesc ca mine? Câte încă se tem să spună adevărul? Poate povestea mea va da curaj cuiva să-și caute libertatea… Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?