Portofelul lui Vlad, Lanțul Meu: O Luptă Pentru Libertate Într-o Căsnicie Înghețată

— Mirela, unde ești? Ai uitat să plătești factura la lumină!
Vocea lui Vlad răsună din hol, tăioasă, ca o sabie care taie aerul dens al apartamentului nostru din Drumul Taberei. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește. Știu ce urmează: privirea lui rece, tonul acuzator, lista de reproșuri.
— Am plătit-o ieri, Vlad. Uite chitanța pe frigider, răspund încercând să-mi păstrez calmul.
El se apropie, ridică hârtia cu două degete, ca și cum ar fi ceva murdar. O examinează preț de câteva secunde, apoi oftează teatral.
— Data viitoare să mă anunți înainte să cheltui bani. Nu vreau surprize.
Mă uit la el și simt cum mi se strânge stomacul. De cincisprezece ani, fiecare leu cheltuit trebuie justificat. Portofelul lui Vlad nu e doar sursa banilor casei, ci și lanțul care mă ține legată de el. Nu am card pe numele meu, nu am voie să lucrez — „Ce rost are? Oricum nu câștigi cât mine”, mi-a spus de atâtea ori încât am ajuns să cred că e adevărat.

Seara, la cină, atmosfera e la fel de rece ca supa reîncălzită. Fata noastră, Ilinca, își privește farfuria fără chef. Are doisprezece ani și deja știe să citească tăcerile dintre noi.

— Ilinca, ai făcut temele la matematică? întreabă Vlad, fără să ridice ochii din telefon.
— Da, tata.
— Să nu uiți că vreau să văd caietul după masă.

Mă uit la Ilinca și îi zâmbesc încurajator. Îmi răspunde cu un zâmbet timid, apoi se ridică și pleacă în cameră. Rămân singură cu Vlad.

— Mirela, ai cheltuit prea mult luna asta pe mâncare. Ce tot cumperi?
— Vlad, Ilinca crește… are nevoie de fructe, legume…
— Să nu te mai aud cu prostii! De mâine îți dau eu lista de cumpărături.

Nu mai răspund. Am învățat că orice replică se transformă într-o ceartă interminabilă. În noaptea aceea, nu pot dormi. Mă gândesc la viața mea de dinainte de Vlad: facultatea de Litere, visele mele de a deveni profesoară, serile cu prietenele la ceai și râsete. Toate s-au risipit încet-încet, odată cu fiecare „Nu poți”, „Nu ești în stare”, „Eu știu mai bine”.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la sora mea, Camelia: „Hai la o cafea după-amiază? Mi-e dor de tine.” Ezit. Vlad nu suportă să ies fără el sau fără să-i spun exact unde merg. Dar azi simt că nu mai pot respira între pereții aceștia.

— Vlad, mă duc la Camelia după prânz.
El mă privește lung.
— Să nu stai mult. Și vezi să nu cheltui bani pe prostii.

La cafenea, Camelia mă ia în brațe strâns.
— Mirela… ce-ai pățit? Pari obosită.
Îmi mușc buza să nu plâng.
— Nu mai pot, Cami… simt că trăiesc într-o colivie. Vlad controlează tot: banii, timpul meu… până și ce mănânc sau cu cine vorbesc.
Camelia oftează.
— De ce nu pleci?
— Îmi e frică… N-am bani, n-am serviciu… Și Ilinca? Ce fac cu ea?
— Mirela, trebuie să-ți găsești curajul. Dacă nu pentru tine, măcar pentru Ilinca. Vrei să crească văzând că asta e normalitatea?

Cuvintele Cameliei mă urmăresc zile întregi. Încep să caut anunțuri de angajare pe ascuns. Trimit CV-uri noaptea târziu, când Vlad doarme. La un moment dat primesc un telefon: „Bună ziua, sunteți Mirela Popescu? Am primit CV-ul dumneavoastră pentru postul de bibliotecară.” Inima îmi sare din piept.

— Da… da, sunt eu!
— V-am putea programa la un interviu mâine dimineață?

Îmi iau inima în dinți și accept. A doua zi îi spun lui Vlad că merg la piață. Mă îmbrac simplu și plec spre bibliotecă. Interviul decurge bine; doamna directoare e caldă și înțelegătoare.

— Aveți experiență cu copiii?
— Da… am lucrat voluntar la after-school înainte să mă căsătoresc.

După două zile primesc vestea: am fost acceptată! Simt pentru prima dată după ani o scânteie de speranță. Dar cum îi spun lui Vlad?

Seara îi dau vestea.
— Vlad… am primit un job la bibliotecă.
Se uită la mine ca la o străină.
— Ce prostie mai e și asta? Cine are grijă de casă? Cine are grijă de Ilinca?
— Pot să le fac pe toate…
— Nu! Nu vreau să muncești! E rușinos pentru mine!

În noaptea aceea plâng în baie până mi se umflă ochii. Dimineața îi spun Ilincăi:
— Mami o să înceapă să lucreze la bibliotecă. Ce zici?
Ochii ei se luminează.
— Super! Poate vii și la școala mea să citești povești!

În ziua următoare plec la serviciu fără să-i mai cer voie lui Vlad. Îmi tremură mâinile pe drum, dar simt că fac ceva pentru mine — și pentru Ilinca. Seara găsesc valiza mea aruncată pe hol.
— Dacă vrei să fii femeie independentă, du-te! Nu am nevoie de tine aici!

Mă uit la el și simt că mi se rupe sufletul — dar în același timp simt o ușurare ciudată. Îmi iau valiza și o sun pe Camelia.

Acum stau în garsoniera surorii mele cu Ilinca lângă mine. Nu e ușor — banii sunt puțini, viitorul nesigur — dar pentru prima dată respir liber.

Mă întreb: câte femei ca mine trăiesc încă în colivia portofelului soțului lor? Câte au curajul să deschidă ușa și să iasă? Poate povestea mea va da curaj altcuiva…