Pot să am încredere în propriul meu fiu?

— Mamă, nu mai are rost să stai singură aici. Ce rost are să plătești întreținerea la două camere goale? Vino la noi, vinde apartamentul și terminăm cu grijile!
Vocea lui Petru răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Îl priveam peste ceașcă, încercând să-mi ascund tremurul mâinilor. Îmi era fiu, sânge din sângele meu, dar în ochii lui vedeam o nerăbdare care mă speria.

— Petru, dragul meu, știi că aici am tot ce-mi trebuie. Nu vreau să fiu povară pentru nimeni…

El a oftat, s-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin cameră. — Nu ești o povară! Dar nu mai ești tânără. Dacă ți se face rău? Dacă cazi? Cine te ajută?

Avea dreptate. În ultimele luni, genunchii mă trădaseră de câteva ori. Dar nu despre sănătate era vorba. Era despre frica aceea surdă care mă rodea de când am rămas văduvă: dacă pierd tot ce am muncit o viață? Dacă nu mai am nimic al meu?

— Mamă, nu te gândi la prostii! a continuat el, văzându-mi ezitarea. Eu și Irina te primim cu brațele deschise. Copiii te iubesc. Și… banii pe apartament ne-ar ajuta mult. Poate luăm o casă mai mare.

Aici era cheia. Banii. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când Petru aducea vorba despre apartament. De fiecare dată găsea un motiv nou: ba că blocul e vechi, ba că zona nu mai e sigură, ba că întreținerea e prea scumpă.

În seara aceea, am stat pe întuneric, cu ochii la tavanul scorojit. Mi-am amintit cum l-am crescut singură după ce tatăl lui a murit la mină. Cum am muncit două schimburi la fabrica de confecții ca să-i cumpăr pantofi noi la început de școală. Cum i-am făcut pachet cu mâncare când era student la București și nu avea bani nici de tramvai.

A doua zi, am sunat-o pe sora mea, Elena.

— Maria, ai grijă! mi-a spus ea pe un ton grav. Am auzit destule povești… Copiii azi nu mai sunt ca pe vremuri. Dacă vinzi apartamentul și te muți la ei, ce-ți mai rămâne?

— E băiatul meu… Nu cred că ar face așa ceva.

— Nici eu n-am crezut despre al meu… Și uite că m-a dat afară după ce i-am trecut casa pe nume.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Sora mea nu era genul care să exagereze.

În următoarele săptămâni, Petru a devenit tot mai insistent. Mă suna zilnic, venea cu Irina și copiii să mă convingă. — Gândește-te ce bine ar fi să fim toți împreună! Să nu mai fii singură niciodată!

Dar Irina nu-mi zâmbea niciodată cu adevărat. Copiii erau mereu pe telefoane și nu mă băgau în seamă decât când le aduceam prăjituri.

Într-o zi, am găsit pe masă un contract de vânzare-cumpărare tipizat. Petru mi-a spus că e doar ca să văd cum ar arăta actele, „să nu te ia prin surprindere”.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin fiecare cameră, am atins pereții, mobila veche, pozele cu Petru mic. M-am întrebat: dacă vând totul și mă mut la ei, ce se întâmplă dacă nu mă mai vor? Unde mă duc? Cine mă ajută?

Am decis să merg la notar să mă informez. Doamna notar m-a privit lung peste ochelari: — Doamnă Maria, vă sfătuiesc să nu vindeți nimic până nu aveți garanții clare. Există contracte de întreținere sau drept de uzufruct viager… S-au văzut multe cazuri urâte.

Când i-am spus lui Petru că vreau contract de întreținere și drept de ședere pe viață, s-a înroșit la față.

— Ce, nu ai încredere în mine? Eu sunt fiul tău!

— Tocmai pentru că ești fiul meu vreau să fac lucrurile corect pentru amândoi.

A trântit ușa și a plecat fără să-și ia rămas bun.

Zilele au trecut grele și tăcute. Nu m-a sunat deloc. M-am simțit vinovată, dar și ușurată. Poate că l-am supărat… Dar oare nu era dreptul meu să mă protejez?

Într-o duminică dimineață, a venit singur. Avea ochii roșii și părea obosit.

— Mamă… Iartă-mă că am fost insistent. E greu cu banii… Irina m-a presat mult… Dar nu vreau să te pierd sau să te simți în nesiguranță.

L-am îmbrățișat și am plâns amândoi mult timp.

Nu știu ce va fi mâine. Poate voi ajunge totuși la el, poate voi rămâne aici până la capăt. Dar știu sigur că dragostea de mamă nu trebuie să fie oarbă și că uneori trebuie să ne apărăm chiar și de cei dragi.

Oare cât de mult putem avea încredere în cei pe care îi iubim cel mai mult? Și unde se termină datoria de părinte și începe dreptul la propria siguranță?