Povara unui copil nedorit: O poveste despre așteptări, sacrificii și regăsire

— Irina, nu vezi că băiatul ăsta ne ține pe loc? Nici tu nu mai ești om, nici eu nu mai am liniște!
Vocea mamei răsuna în bucătărie, spartă de clinchetul ceștilor de cafea. Vlad, băiețelul meu de patru ani, se juca pe covor cu o mașinuță stricată. M-am oprit în ușă, cu CV-ul printat în mână, și am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Mamă, e copilul meu… Nu e vina lui că nu găsesc serviciu sau că nu avem loc la grădiniță!
— Nu e vina lui, dar nici a mea! Eu am crescut doi copii singură, fără să mă plâng. Tu… tu ai ales să-l faci, să-l crești. Acum vezi cum te descurci!

Am ieșit din bucătărie cu ochii în lacrimi. M-am trântit pe pat și am privit tavanul scorojit al apartamentului nostru din Drumul Taberei. De când m-am întors din concediul de maternitate, viața mea părea un șir nesfârșit de uși trântite în nas. Fosta mea firmă m-a forțat să semnez demisia, sub pretextul restructurării. Am încercat să mă angajez oriunde: casieră la supermarket, operator call-center, chiar și femeie de serviciu la o școală din cartier. Peste tot mi se cerea „experiență recentă” sau „disponibilitate la program prelungit”. Dar cine avea grijă de Vlad?

Soțul meu, Radu, lucra în construcții și era mai mult plecat pe șantiere prin țară. Îmi trimitea bani când putea, dar nu era niciodată destul. Mama mă ajuta cât putea, dar răbdarea ei se subția cu fiecare zi.

Într-o seară, după ce l-am adormit pe Vlad, am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu sora mea, Mihaela:
— Nu mai pot, Mihaela! Copilul ăsta e doar o povară. Irina nu se descurcă deloc. Parcă s-a schimbat de când l-a născut… Nu mai e fata aia veselă și ambițioasă.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am ieșit pe balcon și am plâns în pumni. M-am întrebat dacă nu cumva mama avea dreptate. Dacă Vlad chiar era o povară? Dacă eu eram o mamă ratată?

A doua zi dimineață, am primit un telefon de la o firmă de recrutare:
— Bună ziua, doamna Irina Popescu? Am primit CV-ul dumneavoastră pentru postul de asistent administrativ. Ați putea veni la un interviu mâine la ora 10?

Am simțit o rază de speranță. Am rugat-o pe mama să stea cu Vlad câteva ore. A oftat adânc:
— Bine, dar să nu întârzii! Am și eu treabă…

La interviu am tremurat toată. M-au întrebat dacă pot lucra peste program sau în weekenduri. Am spus că nu pot, pentru că nu am cu cine lăsa copilul. Au zâmbit politicos și mi-au spus că mă vor contacta. N-au mai făcut-o niciodată.

Seara, la cină, mama a început iar:
— Vezi? Dacă nu erai atât de pretențioasă… Toate mamele muncesc! Tu ce ai special?
— Mamă, nu sunt pretențioasă! Pur și simplu nu pot să-l las singur pe Vlad!
— Atunci rămâi așa! Dar să nu te plângi!

Mihaela a venit într-un weekend cu familia ei. Are două fete mari, la liceu. S-au uitat la mine cu milă:
— Irina, poate ar trebui să-l dai la grădinița privată…
— Cu ce bani, Mihaela? Abia plătim întreținerea!
— Poate ar trebui să te muți la țară cu Radu… Acolo viața e mai ieftină.

M-am simțit ca o străină în propria familie. Toți aveau soluții pentru mine, dar nimeni nu vedea cât de greu îmi era să respir în fiecare zi.

Într-o noapte, Vlad s-a trezit plângând:
— Mami, tu mă iubești?
L-am strâns tare în brațe:
— Te iubesc mai mult decât orice pe lume! De ce mă întrebi asta?
— Bunica a zis că sunt rău și că te supăr… Nu vreau să fii tristă din cauza mea!

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese copilul meu să creadă că e o povară?

A doua zi am decis să merg la Direcția de Asistență Socială din sector. Am stat la coadă trei ore ca să aflu că nu sunt locuri la grădinița de stat și că lista de așteptare e lungă cât o zi de post. O doamnă mi-a spus șoptit:
— Dacă aveți pile sau dați ceva la directoare… poate vă bagă în față. Altfel… Dumnezeu cu mila!

Am plecat acasă cu sufletul gol. Pe drum m-am întâlnit cu vecina de la trei, doamna Stanciu:
— Irina dragă, te văd mereu abătută… Să nu-ți pierzi speranța! Și eu am crescut singură doi copii. Greu a fost, dar am reușit! Să nu-l asculți pe nimeni care-ți spune că Vlad e o povară! Copiii sunt lumină!

Vorbele ei mi-au dat curaj pentru prima dată după mult timp.

În următoarele săptămâni am început să caut soluții alternative: am găsit o vecină pensionară care accepta să stea cu Vlad câteva ore pe zi pentru câțiva lei. Am început să fac traduceri online și să scriu articole pentru site-uri mici. Banii erau puțini, dar măcar simțeam că fac ceva util.

Mama însă nu s-a schimbat:
— Nu vezi că tot nu-ți ajunge? Când ai să-ți găsești un serviciu adevărat? Când ai să fii iar fata aia ambițioasă?

Într-o zi i-am spus:
— Mamă, poate că nu voi mai fi niciodată fata aia ambițioasă dinainte. Poate că acum sunt doar mama lui Vlad și atât. Dar asta nu înseamnă că el e o povară! E tot ce am mai bun pe lume!

A tăcut pentru prima dată după mult timp.

Radu s-a întors acasă pentru câteva zile și i-am povestit totul printre lacrimi. M-a luat în brațe și mi-a spus:
— Irina, n-ai greșit cu nimic! Vlad e bucuria noastră! O să trecem noi și peste asta!

Nu știu ce va fi mâine sau dacă voi reuși vreodată să-mi găsesc un loc stabil de muncă. Dar am învățat că dragostea pentru copilul meu e mai puternică decât orice dezamăgire sau judecată venită din partea celor dragi.

Oare câte mame din România trec prin ce trec eu? Câte dintre ele își aud propriii părinți spunând că un copil e doar o povară? Și câte reușesc să-și păstreze speranța?