Prea Târziu pentru Împăcare: Povestea Unei Surori Rătăcite

— Nu-mi pasă, Ana! Ai ales banii și cariera, nu pe mine! — vocea Irinei răsuna în capul meu, chiar dacă trecuseră aproape șapte ani de la ultima noastră ceartă. Era o seară rece de noiembrie, iar eu stăteam singură în apartamentul meu din București, privind pe geam luminile orașului. Mă întrebam, pentru a mia oară, cum am ajuns aici: cu un job de vis, dar fără familie.

Totul a început în vara aceea când tata s-a îmbolnăvit. Eu eram deja prinsă cu proiecte la firmă, iar Irina rămăsese acasă, la Ploiești, să aibă grijă de el. Mama murise cu ani în urmă, iar noi două ne sprijineam una pe alta — sau cel puțin așa credeam. Când tata s-a stins, Irina m-a acuzat că am fugit de responsabilitate. „Tu nici măcar nu ai venit la timp să-l vezi înainte să moară!” mi-a strigat atunci, cu ochii plini de lacrimi și furie. Am încercat să mă apăr, să-i spun că nu puteam lipsi de la serviciu, că aveam un deadline important. Dar adevărul era că mi-era frică să-l văd pe tata atât de slăbit.

De atunci, tăcerea s-a așternut între noi. Am încercat să o sun de câteva ori, dar nu mi-a răspuns niciodată. Am trimis mesaje de Crăciun și de ziua ei, dar fără răspuns. În fiecare an, când venea Paștele sau vreo aniversare, simțeam un nod în gât și o dorință nebună să dau timpul înapoi.

Într-o zi de vineri, după o ședință tensionată la birou, am primit un mesaj neașteptat de la verișoara noastră, Camelia: „Irina se mută din apartament. Dacă vrei să vorbești cu ea, acum e momentul.” Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. M-am urcat în primul tren spre Ploiești, cu inima cât un purice.

Când am ajuns la blocul copilăriei noastre, am găsit-o pe Irina împachetând cărți într-o cutie veche. Nu m-a privit când am intrat.

— Ai venit să vezi dacă mai e ceva de luat? — vocea ei era rece ca gheața.

— Am venit să vorbim… Să-ți spun că-mi pare rău.

A oftat și a continuat să împacheteze. Am simțit că orice aș spune ar fi prea puțin.

— Știi ce doare cel mai tare? — a spus ea după câteva minute. — Că nu ai fost aici când am avut nevoie de tine. Nici măcar nu m-ai întrebat cum mă simt.

M-am apropiat încet și am încercat să-i ating mâna. S-a tras înapoi.

— Irina… Am fost egoistă. Am crezut că dacă muncesc mult și reușesc profesional, totul se va rezolva. Dar nu s-a rezolvat nimic. M-am simțit singură fără tine.

A ridicat privirea spre mine pentru prima dată. Ochii ei erau roșii și obosiți.

— Ana, nu e vorba doar despre tine. Și eu am greșit. Poate am pus prea multă presiune pe tine… Dar nu pot uita cât de singură m-am simțit atunci.

Am stat amândouă în tăcere câteva minute. În jurul nostru erau cutii pline cu amintiri: fotografii cu noi două la mare, jucării vechi, scrisori de la mama.

— Ți-ai găsit fericirea? — m-a întrebat brusc.

— Nu știu… Am tot ce mi-am dorit: un apartament frumos, bani, recunoaștere la serviciu. Dar nimic din toate astea nu umple golul lăsat de tine și de tata.

Irina a zâmbit trist.

— Știi ce mi-ar fi plăcut? Să fim din nou surori. Să bem cafeaua împreună dimineața și să râdem ca proastele de serialele alea turcești.

Mi-au dat lacrimile. Am încercat să-i spun că putem începe din nou, dar ea a clătinat din cap.

— Poate e prea târziu pentru noi… Poate unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Am plecat din apartament cu sufletul sfâșiat. În trenul spre București, m-am uitat la pozele vechi cu noi două și am plâns ca un copil. Mi-am dat seama că succesul nu valorează nimic dacă nu ai cu cine să-l împarți.

Acum stau din nou singură în apartament și mă întreb: oare câți dintre noi alegem cariera sau orgoliul în locul familiei? Oare cât de mult putem repara după ce am pierdut totul? Dacă ați fi în locul meu, ați mai încerca să vă apropiați sau ați lăsa trecutul să vă definească viitorul?