Prea târziu pentru schimbare: drumul înapoi e închis – povestea Elenei Popescu

— Ce cauți aici? am întrebat cu vocea tremurândă, sprijinindu-mă de tocul ușii. Mirosea a cafea proaspătă și a parfum dulceag, necunoscut. În sufragerie, o femeie blondă, cu părul strâns într-un coc perfect, se ridica de pe canapea. Purta halatul meu albastru, acela pe care îl primisem de la mama înainte să moară.

— Bună ziua… Elena, nu? a spus ea, încercând să zâmbească. — Eu… eu sunt prietena lui Sorin.

Am simțit cum mi se taie respirația. Mâinile mi-au amorțit, iar genunchii mi s-au înmuiat. Sorin, soțul meu de douăzeci și doi de ani, tatăl lui Vlad, băiatul nostru care abia împlinise optsprezece ani. Am privit în jur: pe masa din bucătărie erau două cești, două farfurii cu resturi de prăjitură. Pe scaunul meu preferat era aruncată o eșarfă roșie, care nu-mi aparținea.

— Unde e Sorin? am întrebat, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

— E la serviciu… dar mi-a spus că te întorci abia mâine. Nu știam… îmi pare rău.

M-am prăbușit pe marginea patului din dormitorul meu — sau ce mai rămăsese din el. În dulap lipseau hainele lui Sorin, iar pe noptieră era un parfum nou, floral, cu eticheta încă pe el. Am simțit că mă sufoc. După trei săptămâni de spitalizare și o operație grea la coloană, mă întorsesem acasă cu speranța că totul va fi bine. Că familia mea mă va aștepta cu brațele deschise. Că Vlad va alerga spre mine și Sorin mă va ține în brațe.

În schimb, găsisem o străină în casa mea și urmele unei vieți care nu-mi mai aparținea.

Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. O bătrână hrănea porumbeii jos, iar un copil plângea undeva la etajul trei. M-am întrebat când se rupsese totul între noi. Poate atunci când Sorin a început să stea tot mai mult peste program? Sau când Vlad a încetat să-mi răspundă la mesaje?

Seara, Sorin a venit acasă. A deschis ușa încet, ca și cum s-ar fi temut de ceva. M-a găsit stând pe canapea, cu bagajul lângă mine.

— Elena… nu trebuia să vii azi…

— Nu trebuia să vin deloc? am întrebat printre dinți. — Cine e femeia aceea? De cât timp?

A oftat și s-a așezat la masa din bucătărie.

— Nu știu cum să-ți spun… S-a întâmplat pur și simplu. După ce te-ai îmbolnăvit… am simțit că nu mai suntem o familie. Vlad e mare acum, are viața lui. Eu… am nevoie de altceva.

— De altceva? După tot ce am făcut pentru voi? După nopțile în care am stat trează cu Vlad când avea febră? După anii în care am muncit două joburi ca să plătim ratele?

Sorin a ridicat din umeri.

— Îmi pare rău, Elena. Nu mai pot.

Am plecat în noaptea aceea la sora mea, Mariana. Ea m-a primit fără întrebări, doar cu o îmbrățișare lungă și caldă. În camera ei mică, printre jucăriile nepoatei mele și mirosul de ciorbă proaspătă, am plâns pentru prima dată după mult timp.

— Nu meriți asta, mi-a spus Mariana. — Dar trebuie să te gândești la tine acum. La ce vrei tu.

Nu știam ce vreau. Îmi pierdusem identitatea undeva între facturi neplătite, vizite la spital și certuri tăcute la cină. Vlad nu mi-a răspuns la telefon zile întregi. Când în sfârșit a venit la mine, avea ochii roșii și privirea pierdută.

— Mamă… nu știu ce să fac. Tata zice că tu ai fost mereu prea dură cu el. Că nu l-ai lăsat să fie fericit.

Am simțit cum mi se rupe inima.

— Vlad, eu doar am vrut să avem o familie. Să nu-ți lipsească nimic.

— Știu… dar poate că niciunul dintre voi n-a fost fericit cu adevărat.

Am rămas singură multe luni după aceea. Am început să merg la terapie — Mariana m-a convins că nu e rușinos să ceri ajutor. La început mi-a fost greu să vorbesc despre mine fără să plâng sau să mă simt vinovată. Dar încet-încet am început să mă regăsesc.

Am descoperit că pot picta — ceva ce nu mai făcusem din liceu. Am cunoscut oameni noi la cursurile de artă din oraș: pe Radu, care și-a pierdut soția într-un accident; pe Ioana, care a divorțat după treizeci de ani de căsnicie; pe tanti Viorica, care venea doar ca să bea cafea și să povestească despre nepoți.

Într-o zi, Vlad m-a sunat:

— Mamă… pot să vin la tine? Mi-e dor de tine.

A venit cu un buchet de lalele galbene și m-a strâns tare în brațe.

— Îmi pare rău pentru tot ce-am spus atunci…

L-am iertat fără să clipesc. Pentru că știam că nici el nu știa cum să gestioneze durerea noastră comună.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță, dar luminoasă. Am picturile mele pe pereți și liniștea pe care n-am avut-o niciodată în casa veche. Uneori mă gândesc la Sorin — dacă e fericit sau dacă regretă ceva. Alteori mă gândesc la mine: cine sunt eu fără rolul de soție sau mamă?

Poate că drumul înapoi e închis pentru totdeauna. Dar oare câți dintre noi au curajul să-și construiască un drum nou atunci când totul pare pierdut? Voi ce ați face dacă ați rămâne singuri după o viață întreagă de sacrificii?