Prețul loialității – Povestea unei fiice între datorie și trădare

— Nu mai avem pe cine să contăm, mamă, am spus printre lacrimi, privind-o cum își frânge mâinile la marginea patului. Tata respira greu, iar camera mirosea a medicamente și a neputință. Era o seară de iarnă, cu zăpadă murdară pe stradă și liniște apăsătoare în apartamentul nostru din Ploiești. Telefonul nu mai suna. Rudele care altădată veneau la mesele noastre de sărbători, care ne cereau ajutor la orice problemă, acum dispăruseră ca și cum n-ar fi existat vreodată.

Îmi amintesc perfect ziua în care am aflat că tata are cancer. Eram la muncă, la biroul de traduceri unde mă luptam cu termene-limită și clienți nemulțumiți. M-a sunat mama plângând: „Vino repede, nu e bine!” Am fugit acasă, iar de atunci viața mea s-a împărțit între spitale, farmacie și încercarea disperată de a păstra aparențele normale pentru fratele meu mai mic, Vlad.

La început am crezut că nu suntem singuri. Unchiul Doru a venit cu o plasă de portocale și promisiuni: „Orice aveți nevoie, mă sunați!” Mătușa Lenuța a adus o supă și a stat două ore să povestească despre cât de greu îi este și ei cu pensia mică. Dar când am început să avem nevoie cu adevărat — bani pentru tratament, cineva să stea cu tata când eu eram la serviciu — telefoanele au rămas fără răspuns. Mesajele au fost văzute, dar ignorate. Am simțit cum mi se strânge inima de fiecare dată când încercam să sun pe cineva și nu răspundea.

— De ce nu ne ajută nimeni? am întrebat-o pe mama într-o noapte, când tata dormea agitat.
— Fiecare are problemele lui, fata mea… Nu te supăra pe ei, mi-a spus ea cu voce stinsă, dar ochii îi trădau furia și dezamăgirea.

Nu m-am putut abține. Într-o zi, după ce am stat trei ore la coadă la farmacie pentru niște pastile scumpe pe care abia le puteam plăti, am sunat-o pe mătușa Lenuța.
— Mătușă, te rog, ai putea veni mâine să stai două ore cu tata? Eu trebuie să merg la serviciu…
— Of, draga mea, nu pot… Am și eu problemele mele. Știi cum e cu reumatismul ăsta… Poate altădată.
Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Am închis telefonul fără să mai spun nimic.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Vlad a venit acasă cu ochii roșii; colegii îl tachinau că „taică-su moare” și că „familia lui cerșește ajutor”. M-am simțit vinovată că nu pot face mai mult pentru el. Mama plângea în baie, crezând că nu o aud.

Într-o duminică, după ce tata a avut o criză și am chemat ambulanța, am decis să încerc încă o dată. Am scris un mesaj pe grupul de familie:
„Tata e foarte rău. Avem nevoie de ajutor — orice fel: bani pentru tratament sau cineva să stea cu el câteva ore pe zi. Vă rog mult.”

Au trecut două zile fără niciun răspuns. Apoi unchiul Doru a scris sec: „Îmi pare rău, nu pot ajuta acum.” Atât.

Am început să mă întreb dacă toți anii în care părinții mei au ajutat rudele — cu bani, cu mâncare, cu muncă la țară — au contat vreodată pentru cineva. Îmi aminteam cum tata mergea la cules de porumb la sora lui sau cum mama gătea pentru toată familia de Paște. Acum eram doar noi patru — și boala care ne mânca încet sufletul.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit lângă tata, m-am prăbușit pe canapea lângă mama.
— Ce rost are să fii bun cu oamenii dacă atunci când ai nevoie dispar toți?
Mama m-a privit lung.
— Poate că bunătatea nu se măsoară în ce primești înapoi… Dar doare al naibii de tare când vezi cât valorezi pentru ceilalți.

Zilele au trecut greu. Tata s-a stins într-o dimineață friguroasă de martie, cu mâna mea în mâna lui. La înmormântare au venit toți — unchi, mătuși, veri — cu coroane mari și lacrimi false. M-au îmbrățișat strâns și au spus „Dumnezeu să-l ierte”, dar eu simțeam doar goliciune și furie.

După ce totul s-a terminat, rudele au început să vorbească despre moștenire. Unchiul Doru voia apartamentul nostru „ca să nu se piardă în familie”, iar mătușa Lenuța întreba dacă nu-i dăm mobila veche „că oricum n-aveți ce face cu ea”. Am simțit că explodez.
— Unde erați când aveam nevoie de voi? am strigat într-o zi la toți adunați în sufragerie.
S-au uitat rușinați în podea sau au dat din umeri.

Am decis atunci că nu mai vreau să trăiesc pentru alții. Am vândut mobila veche și am folosit banii ca să-l trimit pe Vlad la meditații pentru Bac. Mama a început să lucreze part-time la o cofetărie din cartier. Eu am continuat să muncesc din greu, dar ceva s-a schimbat în mine: nu mai puteam avea încredere în nimeni fără rezerve.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad a intrat la facultate la București și e bine. Mama zâmbește din nou uneori. Eu încă mă întreb dacă voi putea vreodată să iert trădarea rudelor mele sau dacă voi reuși să cred din nou că familia e totul.

Poate că familia adevărată nu e cea legată prin sânge, ci cea care rămâne lângă tine când totul se prăbușește. Voi ce credeți? Ați trecut vreodată printr-o astfel de dezamăgire?