Prețul nevăzut al iubirii: viața mea de bunică cu normă întreagă

— Mamă, nu poți să vii mai repede? Vlad are febră, iar eu trebuie să ajung la serviciu la opt fără un sfert! vocea fiicei mele, Raluca, răsună în telefon, tăioasă, încărcată de oboseală și nerăbdare.

Mă uit la ceas. E 6:30 dimineața. Îmi trag repede puloverul peste cămașa de noapte, îmi prind părul într-un coc neglijent și ies în frigul de noiembrie, cu pași grăbiți spre blocul lor. Mă gândesc: „Asta e viața la pensie? Să alerg dintr-o casă în alta, să fiu mereu la dispoziția tuturor?”

Când ajung, Vlad plânge în brațele Ralucăi, iar Mara, nepoata mai mare, se uită la mine cu ochi somnoroși. Raluca își ia geanta și mă sărută pe obraz în grabă:

— Mulțumesc, mamă! Nu știu ce m-aș face fără tine!

Dar nu apuc să-i spun nimic. Ușa se trântește și rămân singură cu doi copii bolnavi și o listă lungă de „te rog să faci”.

Așa a început totul. La început, mă simțeam utilă, iubită. Îmi plăcea să le gătesc supa preferată, să le citesc povești și să le alin visele urâte. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni. Fiecare dimineață era la fel: telefonul suna devreme, eu alergam între case, cumpărături, teme, febră, siropuri, spălat rufe, gătit. Seara, când mă întorceam acasă, nu mai aveam energie nici să-mi fac un ceai.

Soțul meu, Ion, mormăia nemulțumit:

— Iar ai stat toată ziua la Raluca? Parcă ai fi menajera lor! Când mai avem timp și pentru noi?

Nu-i răspundeam. Mă simțeam prinsă între două lumi: datoria față de copii și nepoți și dorința de a-mi trăi bătrânețea liniștită. Prietenele mele ieșeau la plimbare în parc sau mergeau la teatru. Eu nu aveam timp nici să-mi tund părul.

Într-o zi, Mara a venit acasă plângând:

— Buni, mama nu vine nici azi la serbarea mea? Toți copiii au părinții cu ei…

Am simțit un nod în gât. Raluca lucra peste program aproape zilnic. Soțul ei, Paul, era mereu „în delegație”. Eu eram acolo pentru orice: serbare, febră, temă grea sau coșmar.

Într-o seară, Ion a izbucnit:

— Elena, nu mai pot! Parcă nu mai exist pentru tine! De ce nu le spui că ai și tu dreptul la viața ta?

Am început să plâng. Nu știam cum să le spun copiilor mei că mă simt obosită, că vreau timp pentru mine fără să par egoistă. M-am gândit la mama mea: și ea a crescut nepoți până n-a mai putut merge. Oare așa e destinul femeilor din familia noastră?

Într-o duminică am încercat să vorbesc cu Raluca:

— Mamă… poate ar trebui să găsiți o bonă sau să vă mai luați liber uneori. Simt că nu mai pot…

Raluca s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că nu o mai iubesc:

— Dar tu mereu ai fost acolo pentru noi! Cum poți spune asta acum? Știi cât de greu ne descurcăm…

Am tăcut. M-am simțit vinovată că vreau ceva pentru mine.

Seara aceea am plâns mult. Ion m-a ținut în brațe și mi-a spus:

— Elena, dacă nu spui ce simți, o să te pierzi pe tine. Copiii trebuie să învețe că nu ești veșnic tânără.

A doua zi am decis să lipsesc câteva ore. Am mers la coafor după doi ani. M-am uitat în oglindă: riduri adânci, ochi obosiți… dar zâmbetul timid mi-a amintit cine eram odată.

Când am ajuns la Raluca acasă după-amiază, Mara m-a întâmpinat cu reproș:

— Unde ai fost? Mi-a fost dor de tine!

Am înghițit în sec:

— Buni are nevoie uneori de timp pentru ea. Și tu vei crește și vei avea nevoie de spațiul tău.

Seara aceea am stat cu Ion pe bancă în parc. Mi-a spus:

— Sunt mândru de tine. E timpul să trăim și pentru noi.

Încet-încet am început să pun limite. Am spus „nu” când nu puteam sau nu voiam. Raluca s-a supărat o vreme, dar apoi a găsit o bonă pentru două zile pe săptămână. Paul a început să vină mai devreme acasă.

Nu a fost ușor. Încă mă simt vinovată uneori. Dar am învățat că dragostea nu înseamnă sacrificiu fără margini.

Acum mă întreb adesea: oare câte femei ca mine trăiesc cu sentimentul că trebuie să se anuleze pentru familie? Când vom învăța că merităm timp pentru noi?