Prețul Renunțării: Povestea Anei Dumitrescu

— Ana, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea lui Vlad răsuna ca un ecou în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei pe care o uitasem pe foc. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o să-mi sară din piept. Nu era prima oară când auzeam cuvintele astea, dar de data asta, tonul lui era diferit. Era hotărât, rece, ca și cum deja luase o decizie la care eu nu aveam acces.

M-am uitat la el, încercând să-i citesc pe chip ce avea de gând. Vlad, bărbatul pe care îl iubisem cu toată ființa mea, cel pentru care renunțasem la tot: la cariera mea de profesoară de limba română, la prieteni, la ieșirile cu fetele, la visul de a scrie o carte. Totul pentru ca el să poată construi firma de construcții la care visase din liceu. Eu am rămas acasă, cu copiii, cu vasele nespălate, cu temele și cu grijile. Și, încet-încet, m-am pierdut pe mine însămi.

— Ce vrei să spui? am întrebat, cu vocea stinsă, de parcă mi-era teamă să nu tulbur aerul greu dintre noi.

— Ana, nu mai merge. Nu mai simt nimic. Sunt obosit. Mă sufoc aici. Vreau să plec. — a spus el, evitându-mi privirea, jucându-se cu telefonul pe care îl ținea mereu aproape, ca pe un talisman.

În clipa aia, am simțit cum tot ce construiam de ani de zile se prăbușește peste mine. Am vrut să țip, să-l întreb de ce, să-i spun că nu are dreptul să plece, nu după tot ce am făcut pentru el, nu după ce am renunțat la mine pentru noi. Dar n-am spus nimic. Am rămas acolo, în picioare, cu lingura în mână, privind cum aburul se ridică spre tavanul scorojit.

Copiii, Ilinca și Radu, se jucau în camera lor, fără să știe că lumea lor urma să se schimbe pentru totdeauna. M-am dus la ei, i-am privit cum râd, cum se ceartă pe o jucărie, și am simțit o durere ascuțită în piept. Pentru ei trebuia să fiu puternică. Dar cum să fii puternică atunci când nu mai știi cine ești?

Seara, după ce Vlad a plecat „să se plimbe”, am găsit mesajele. Erau acolo, pe ecranul telefonului lui, pe care îl uitase pe masă. „Mi-e dor de tine”, „Abia aștept să te văd”, „Nu mai suport să fiu cu ea”. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Nu era doar oboseală, nu era doar rutină. Era altcineva. O altă femeie. O altă viață, în care eu nu mai aveam loc.

Am plâns toată noaptea, în surdină, ca să nu-i trezesc pe copii. M-am întrebat unde am greșit. Dacă nu cumva am fost prea bună, prea dispusă să renunț la mine pentru ceilalți. Dacă nu cumva, în încercarea de a fi soția perfectă, mama perfectă, am uitat să fiu Ana. Ana care visa să scrie, să călătorească, să râdă cu prietenele la o cafea, să se piardă în paginile unei cărți bune.

A doua zi, am încercat să mă comport normal. Am făcut micul dejun, am pregătit copiii pentru școală, am zâmbit fals la glumele lor. Dar înăuntrul meu era doar gol. Vlad a venit târziu, mirosind a parfum străin, cu ochii roșii de la oboseală sau, poate, de la vinovăție. Nu am spus nimic. Nu încă. Am vrut să văd cât de departe poate merge minciuna.

Zilele au trecut greu, fiecare clipă era o luptă cu mine însămi. Mama m-a sunat, ca de obicei, să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. I-am spus că totul e bine, deși vocea mi se frângea. „Ana, tu nu mai ești tu. Ce se întâmplă, fată?” Dar cum să-i spun mamei că fiica ei, cea care promitea să ajungă cineva, s-a transformat într-o umbră?

Într-o seară, după ce copiii au adormit, l-am confruntat pe Vlad. „De cât timp?” am întrebat, fără să-l privesc. El a oftat, și-a trecut mâna prin păr și a recunoscut. „De câteva luni. Nu mai merge între noi, Ana. Îmi pare rău.”

Atunci am simțit că nu mai am nimic de pierdut. Am urlat, am plâns, am aruncat cu perna în el, am spus tot ce ținusem în mine ani de zile. Că m-am sacrificat pentru el, că am renunțat la visele mele, că nu mai știu cine sunt. El a tăcut, apoi a plecat. Ușa s-a trântit și am rămas singură, în liniștea apăsătoare a casei.

Au urmat săptămâni de coșmar. Copiii au început să întrebe de ce tata nu mai vine acasă, de ce mama plânge noaptea. Prietenele mele, pe care le îndepărtasem în anii în care mă dedicam familiei, nu mai răspundeau la telefon. Mama a venit să stea cu mine, să mă ajute cu copiii. „Ana, trebuie să te ridici. Pentru tine, pentru ei. Nu poți să te lași așa.”

Dar cum să mă ridic, când nu mai știam cine sunt? Am început să scriu, noaptea, când toți dormeau. Am scris despre durere, despre trădare, despre renunțare. Am scris despre mine, despre Ana care se pierduse pe drum. Și, încet-încet, am început să mă regăsesc.

Am găsit un job la o librărie din oraș. Nu era mult, dar era al meu. Am început să citesc din nou, să vorbesc cu oameni, să simt că exist. Copiii s-au obișnuit cu noua viață, deși încă îl așteptau pe Vlad în fiecare weekend. Eu am învățat să trăiesc cu absența lui, cu absența a ceea ce am fost.

Uneori, mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Alteori, zâmbesc și simt că, poate, Ana cea veche nu a dispărut de tot. Poate că, din cenușa renunțării, se poate naște o altă Ana, mai puternică, mai adevărată.

Mă întreb adesea: oare merită să renunți la tine pentru ceilalți? Sau, poate, adevărata iubire începe atunci când nu te mai pierzi pe tine însăți? Voi ce credeți? Ați trecut vreodată printr-o astfel de încercare?