Prețul unei nunți: Când dragostea desparte familia

— Ioana, nu pot să cred că tu chiar îi iei apărarea! a țipat mama, cu vocea tremurândă, în timp ce farfuria cu sarmale a rămas neatinsă pe masă. Era o seară de aprilie, cu miros de ploaie și de ceai de tei, iar în sufrageria noastră mică din Ploiești, tensiunea era atât de densă încât puteai să o tai cu cuțitul. Vlad, fratele meu mai mare, tocmai anunțase că se însoară cu Ana, o fată pe care părinții mei n-au suportat-o niciodată.

— Mamă, nu e vorba de a-i lua apărarea, dar e viața lui! am spus, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Tata, care de obicei nu ridica vocea, a trântit pumnul în masă.

— Vlad nu gândește! Ana nu e de nasul nostru, nu vezi că ne va face de râs? Familia ei e săracă, tatăl ei a fost la pușcărie, ce o să zică lumea?

M-am uitat la Vlad. Avea ochii roșii, dar nu de la plâns, ci de la furie. Își strângea pumnii pe lângă corp, ca și cum s-ar fi abținut să nu spună ceva ce ar fi regretat. Ana stătea în prag, cu palmele strânse la piept, privind în podea. Era clar că nu-și găsea locul printre noi, dar nici nu voia să plece.

— Nu-mi pasă ce zice lumea, a spus Vlad, cu voce joasă. O iubesc pe Ana și cu ea vreau să-mi fac o familie. Dacă nu puteți accepta asta, atunci… atunci nu veniți la nuntă!

Cuvintele lui au plutit în aer ca o amenințare. Mama a început să plângă, tata a ieșit pe balcon, trântind ușa după el, iar eu am rămas între două lumi: cea a părinților mei, care nu puteau accepta că fiul lor alege alt drum, și cea a fratelui meu, care era gata să sacrifice totul pentru iubire.

În noaptea aceea, am stat cu Ana pe canapea, în timp ce Vlad încerca să-l liniștească pe tata. Ana tremura, iar eu nu știam ce să-i spun. Am încercat să-i zâmbesc, dar mi-a ieșit un rictus stângaci.

— Ioana, crezi că am făcut bine să vin aici? a șoptit ea. Poate ar fi trebuit să-l las pe Vlad să-și vadă de familie…

— Nu, Ana, nu e vina ta. Familia noastră e… complicată. Dar Vlad te iubește, și asta contează.

A doua zi, mama a refuzat să vorbească cu Vlad. Tata a plecat la serviciu fără să salute pe nimeni. Eu am rămas să strâng masa, simțind că fiecare farfurie spartă în chiuvetă e o bucată din familia noastră care se rupe.

Au urmat săptămâni de tăcere și priviri aruncate pe furiș. Vlad și Ana s-au mutat la chirie, într-o garsonieră la marginea orașului. Mama a început să se plângă vecinelor că „Vlad nu mai e băiatul ei”, iar tata a devenit și mai tăcut. Eu eram prinsă la mijloc, încercând să-i împac pe toți, dar simțeam că mă sufoc.

Într-o seară, Vlad m-a sunat. Plângea. Ana pierduse sarcina. Nu știa cum să-i spună mamei, nu știa dacă să mai organizeze nunta. Am mers la ei, cu o pungă de portocale și o cutie de ceai. Ana stătea pe pat, cu ochii goi, iar Vlad se plimba de colo-colo, ca un leu în cușcă.

— Ioana, nu mai pot. Parcă totul se destramă. Mama nu mă vrea, tata nu mă sună, Ana suferă… Ce rost mai are să facem nunta?

L-am îmbrățișat. Pentru prima dată, am simțit că fratele meu cel puternic e doar un copil rănit. Am stat toți trei pe pat, în liniște, până când Ana a început să plângă. Atunci am știut că trebuie să fac ceva.

A doua zi, am mers acasă și am stat de vorbă cu mama. Am găsit-o în bucătărie, curățând cartofi, cu ochii umflați de plâns.

— Mamă, Vlad are nevoie de tine. Și Ana. Nu poți să-i lași singuri. Nu poți să lași orgoliul să-ți distrugă familia.

Mama a izbucnit în plâns. Mi-a povestit cum, când era tânără, bunica nu a vrut să-l accepte pe tata, pentru că era „de la țară”. Cum a suferit, cum a jurat că ea nu va face niciodată la fel. Dar, fără să-și dea seama, repeta aceeași greșeală.

— Mi-e frică, Ioana. Mi-e frică să nu sufere Vlad. Mi-e frică să nu-l pierd.

— Dacă nu-l accepți pe Vlad așa cum e, îl vei pierde oricum, i-am spus, cu voce tremurată.

Au trecut zile până când mama a avut curajul să-l sune pe Vlad. I-a spus că vrea să vină la ei, să vorbească. Tata a venit și el, tăcut, dar prezent. Au stat toți patru la masă, iar eu am privit cum, încet-încet, zidurile dintre ei au început să se crape. Nu a fost ușor. Au fost multe lacrimi, multe reproșuri, dar și multe îmbrățișări.

Nunta a avut loc într-o zi de iunie, într-o grădină mică, cu flori de câmp și muzică populară. Mama a plâns tot timpul, dar de data asta de fericire. Tata a dansat cu Ana, iar Vlad a zâmbit pentru prima dată după mult timp. Eu am privit la ei și mi-am dat seama că, uneori, dragostea nu e de ajuns. Trebuie să lupți pentru ea, să ierți, să accepți și să mergi mai departe.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: oare câți dintre noi suntem dispuși să renunțăm la orgoliu pentru a salva familia? Cât de departe am merge pentru a păstra pacea și iubirea între cei dragi? Voi ce ați face în locul meu?