Promisiunea care mi-a frânt inima – Cum o alegere a mamei mele a distrus lumea mea

— Nu pot să cred că faci asta, mamă! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce valurile de lacrimi îmi ardeau obrajii. Era o seară rece de toamnă, iar în sufrageria casei copilăriei mele, aerul era mai greu ca niciodată. Mama stătea în picioare, cu brațele încrucișate, privindu-mă cu acea răceală pe care nu i-o cunoșteam. Tata era undeva în fundal, tăcut, cu ochii în pământ.

— Nu e atât de simplu cum crezi tu, Irina, a spus ea pe un ton sec. Casa asta nu mai poate fi a voastră. Am nevoie de bani.

M-am uitat la soțul meu, Radu, care încerca să mă liniștească din priviri. Dar nu era nimic liniștitor în toată scena aceea. Cu doar două luni înainte, în ziua nunții noastre, mama îmi promisese solemn că vom păstra casa ca refugiu pentru noi doi. Era locul unde visam să ne creștem copiii, unde fiecare colț păstra amintiri din copilăria mea: mirosul de cozonac de Crăciun, râsetele din serile de vară pe terasă, glasul bunicii care mă chema la masă.

— Dar ai spus că… ai jurat! am izbucnit printre sughițuri.

— Situația s-a schimbat. Nu pot să-ți explic totul acum. Trebuie să înțelegi că uneori viața te obligă să faci alegeri grele.

Acele cuvinte mi-au rămas întipărite în minte ca o rană deschisă. În noaptea aceea, am plecat din casa copilăriei mele cu un geamantan și cu sufletul sfâșiat. Radu m-a ținut de mână tot drumul spre apartamentul mic și rece pe care îl închiriasem temporar. Nu am vorbit deloc; tăcerea dintre noi era plină de întrebări fără răspuns.

Zilele ce au urmat au fost un coșmar. M-am simțit trădată nu doar ca fiică, ci ca om. Prietenele mele încercau să mă consoleze:

— Poate mama ta are probleme despre care nu știi… poate e bolnavă sau are datorii…

Dar eu știam că nu era vorba doar despre bani. Simțeam că ceva se rupsese definitiv între noi. Tata încerca să mă sune, dar nu aveam puterea să-i răspund. Radu făcea tot posibilul să mă susțină:

— O să găsim alt loc, Irina. O să fie bine, îți promit.

Dar promisiunile mă speriau acum mai mult ca niciodată.

Într-o seară, după ce m-am întors de la serviciu — unde abia reușeam să mă concentrez — am găsit-o pe mama la ușa apartamentului nostru. Avea ochii roșii și o privire obosită.

— Irina, trebuie să vorbim.

Am lăsat-o să intre, deși tot corpul meu striga să o dau afară. S-a așezat pe canapea și a început să plângă.

— Nu știu cum să-ți spun… Am făcut niște greșeli mari după ce a murit bunica ta. Am împrumutat bani ca să-l ajut pe fratele tău, Cosmin… El are probleme mari cu jocurile de noroc și… dacă nu vindeam casa, pierdeam totul.

Am simțit cum furia se transformă într-o durere surdă.

— Deci pentru Cosmin ai făcut asta? Pentru el ai distrus tot ce aveam?

— E fratele tău… Nu puteam să-l las pe drumuri…

— Dar pe mine? Pe mine m-ai lăsat!

Mama a izbucnit în plâns și a încercat să mă ia în brațe, dar m-am tras înapoi.

— Nu pot să te iert acum. Poate niciodată.

După acea discuție, relația noastră s-a răcit complet. Tata a încercat să medieze conflictul:

— Irina, mama ta a făcut ce a crezut că e mai bine pentru familie… Știu că doare, dar suntem tot familia ta.

Dar eu nu mai simțeam nimic din acel „noi”. Eram doar eu și Radu, doi tineri care încercau să-și reconstruiască viața din ruinele unei promisiuni încălcate.

Lunile au trecut greu. Am început să merg la terapie pentru că nu reușeam să dorm nopțile — visam mereu casa veche și vocea mamei care-mi spunea „Totul va fi bine”. Dar nimic nu mai era bine. Radu a început să evite subiectul casei și al familiei mele; simțeam că îl trag după mine într-un abis al dezamăgirii.

Într-o zi, Cosmin m-a sunat:

— Irina… Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Știu că e vina mea… Dacă vrei să mă vezi…

Nu am putut să-i răspund atunci. Îl iubeam ca frate, dar nu puteam trece peste faptul că el era motivul pentru care am pierdut totul.

Au trecut doi ani de atunci. Încet-încet am reușit să-mi reconstruiesc viața alături de Radu. Ne-am cumpărat un apartament mic într-un cartier liniștit din București și am început să visăm din nou la viitor. Dar rana aceea veche încă doare uneori — mai ales când trec pe lângă vechea casă și văd alți oameni râzând pe terasă.

Uneori mă întreb dacă merită să mai visezi când familia se poate destrăma atât de ușor pentru niște alegeri greșite sau pentru un singur om care greșește drumul. Poate că nu există răspunsuri simple la întrebările astea…

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Se poate repara vreodată o inimă frântă de cei pe care îi iubești cel mai mult?