Promisiunea Mariei: O soră mai mare pentru totdeauna

— Nu mai pot, Ion! Nu mai pot! — vocea mamei răsuna prin peretele subțire dintre camera mea și sufragerie. Am strâns păturica la piept și am tras aer adânc în piept. Radu, fratele meu mai mic, dormea liniștit lângă mine, cu respirația lui greoaie, dar liniștitoare. Avea doar șapte ani și nu putea merge sau vorbi. Eu aveam zece și simțeam că lumea mea se prăbușește de fiecare dată când îi auzeam pe ai mei certându-se din cauza lui.

— Ce vrei să facem, Maria? — tata încerca să-și păstreze calmul, dar vocea îi tremura. — Nu putem să-l trimitem la un centru. E copilul nostru!

Am închis ochii și am încercat să-mi imaginez cum ar fi viața fără Radu acasă. Nu puteam. El era sufletul meu pereche, chiar dacă nu putea să-mi răspundă niciodată la întrebări sau să mă tragă de mână să ne jucăm. M-am ridicat încet din pat și am ieșit pe hol, cu inima bătându-mi nebunește.

— Mama… Tata… — am șoptit din prag. S-au întors amândoi spre mine, cu ochii roșii și obrajii umezi. — Pot să spun ceva?

Mama a dat din cap, iar tata s-a aplecat spre mine.

— Când o să fiu mare, eu o să am grijă de Radu. Nu trebuie să-l dați nicăieri. Promit că o să-l iau cu mine oriunde mă duc.

S-a lăsat o liniște grea peste sufragerie. Mama a început să plângă în hohote, iar tata s-a așezat pe canapea, cu fața în palme.

— Maria, tu ești doar un copil… — a încercat mama să spună printre suspine.

— Știu, dar îl iubesc pe Radu mai mult decât orice. Și nu vreau să-l pierd.

A doua zi dimineață, atmosfera era ciudată la micul dejun. Tata mă privea altfel, ca și cum ar fi văzut pentru prima dată cine sunt cu adevărat. Mama nu spunea nimic, doar îmi mângâia părul când trecea pe lângă mine.

Au trecut zilele și discuțiile despre viitorul lui Radu au continuat pe șoptite. Eu mă străduiam să fiu mereu aproape de el: îl ajutam la teme (atât cât putea el), îi citeam povești și îi cântam înainte de culcare. Într-o zi, când mama era la serviciu și tata încerca să repare robinetul din baie, Radu a început să plângă necontrolat. Am alergat la el și l-am luat în brațe.

— Sunt aici, Radu! Nu te speria! — i-am șoptit la ureche.

Nu știu dacă m-a înțeles sau nu, dar s-a liniștit imediat ce i-am cântat melodia noastră preferată: „Somnoroase păsărele”.

Într-o seară de vară, când toți copiii din bloc se jucau afară, eu stăteam pe balcon cu Radu în brațe și priveam apusul. M-am întrebat atunci dacă viața mea va fi mereu așa: plină de responsabilități și lipsită de libertate. Dar când l-am văzut zâmbind pentru prima dată după mult timp, am știut că merită orice sacrificiu.

Anii au trecut greu. La școală, colegii mă întrebau mereu de ce nu vin la joacă sau la petreceri.

— Trebuie să am grijă de fratele meu — le răspundeam mereu.

Unii râdeau de mine, alții mă priveau cu milă. Doar Irina, cea mai bună prietenă a mea, mă înțelegea cu adevărat.

— Maria, tu ești mai puternică decât toți la un loc — îmi spunea ea când mă vedea tristă.

Într-o zi, mama a venit acasă cu ochii roșii și mi-a spus că trebuie să mergem la o întâlnire cu un asistent social. Am simțit cum mi se strânge stomacul de frică.

— Nu vreau să-l ia nimeni pe Radu! — am țipat.

Mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Nu ți-l ia nimeni, puiule. Doar vrem să vedem ce opțiuni avem pentru viitorul lui.

La întâlnirea cu asistentul social, am stat tăcută până când mi s-a cerut părerea. Atunci am spus răspicat:

— Eu vreau să am grijă de el! Nu vreau să-l trimită nimeni nicăieri!

Asistentul social m-a privit lung și mi-a zâmbit trist:

— Ești o soră minunată, Maria. Dar trebuie să te gândești și la tine…

Nu am înțeles atunci ce voia să spună. Pentru mine nu exista „eu” fără „noi”.

Când am împlinit optsprezece ani, părinții mei erau deja obosiți și bolnavi de griji. Eu eram hotărâtă: urma să dau la facultate în orașul nostru ca să pot rămâne aproape de Radu. Prietenii mei plecau la București sau Cluj, dar eu nu puteam pleca nicăieri.

Într-o noapte târzie, după ce l-am culcat pe Radu și am rămas singură în bucătărie cu mama, i-am spus:

— Știi că nu regret nimic? Chiar dacă uneori mi-e greu… nu l-aș lăsa niciodată pe Radu singur.

Mama m-a privit cu ochii plini de lacrimi:

— Mi-e teamă că te sacrifici prea mult…

Am zâmbit amar:

— Poate că da… dar cine altcineva ar face-o?

Acum sunt adult și încă locuiesc cu Radu. Viața mea nu e ușoară: jobul part-time abia îmi ajunge pentru cheltuieli, iar serile le petrec lângă el, citindu-i povești sau ascultând muzică veche. Uneori mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă mi-am irosit tinerețea pentru un vis imposibil.

Dar apoi îl văd pe Radu zâmbind sau râzând la glumele mele stângace și știu că nu aș putea trăi altfel.

Oare câți dintre noi ar fi dispuși să renunțe la tot pentru cineva drag? Sau poate sacrificiul meu e doar o formă de egoism mascat? Voi ce ați fi făcut în locul meu?