Promovarea care m-a costat totul: Povestea mea, Magda Popescu

— Magda, trebuie să alegi: ori vii la ședința de la ora șapte, ori rămâi acasă cu copilul bolnav. Nu poți să le faci pe amândouă! — vocea lui Radu, șeful meu, răsuna tăios prin telefon, în timp ce eu îmi țineam fiica, pe Ilinca, în brațe, simțindu-i fruntea arzândă. Era deja a treia noapte fără somn, iar ochii mi se închideau de oboseală, dar nu puteam să cedez. Nu acum, când promovarea la care visam de ani de zile era la un pas distanță.

Am închis ochii pentru o clipă, încercând să-mi adun gândurile. În sufrageria mică, lumina difuză a lămpii se reflecta pe jucăriile împrăștiate, iar soțul meu, Vlad, mă privea cu reproș. — Magda, nu vezi că Ilinca are nevoie de tine? De ce nu poți să lași totul pentru o zi? — vocea lui era stinsă, dar plină de durere. M-am uitat la el, simțind cum mă apasă vinovăția, dar și furia. — Vlad, nu pot să renunț acum! Știi cât am muncit pentru șansa asta. Dacă pierd ședința, pierd totul!

Adevărul era că nu mai știam cine sunt. În ultimii ani, m-am transformat într-o femeie care trăia din deadline în deadline, care își vedea copilul doar seara târziu, când adormea cu capul pe laptop. Colegii mă admirau pentru ambiție, dar acasă eram tot mai străină. Mama îmi spunea mereu: „Magda, nu uita de familie, căci nimeni nu-ți va mulțumi la bătrânețe pentru orele peste program.” Dar eu nu voiam să fiu ca ea, să mă pierd în rutina casei, să mă sting încet, fără să fiu remarcată.

În dimineața aceea, am ales cariera. Am lăsat-o pe Ilinca cu Vlad, am tras pe mine un sacou gri și am fugit spre metrou, cu inima strânsă. În biroul de sticlă de la etajul 12, totul părea perfect: cafeaua proaspătă, colegii zâmbitori, ședința care urma să decidă cine va fi noul manager de proiect. Dar sub zâmbete, simțeam tensiunea. Irina, colega mea și singura prietenă adevărată de la birou, m-a tras deoparte. — Magda, ai grijă la Radu. Am auzit că vrea să-l promoveze pe Cătălin. — Nu are cum! Am muncit cel mai mult, am adus cele mai multe contracte! — am izbucnit, dar vocea mi s-a frânt.

Ședința a început cu laude pentru toți, dar când a venit momentul deciziei, Radu a zâmbit fals și a spus: — Felicitări, Cătălin! Ești noul manager de proiect. Magda, știu că ai muncit mult, dar cred că ai nevoie de mai multă stabilitate acasă. Poate data viitoare.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am ieșit pe hol, cu ochii în lacrimi, și am sunat-o pe Irina. — Nu mai pot. Am sacrificat totul și pentru ce? — Magda, nu merită. Nu-ți pierde sufletul pentru niște oameni care nu văd cât valorezi. — Dar dacă nu muncesc, cine sunt eu? — am șoptit, simțind că mă destram.

Seara, acasă, Vlad mă aștepta cu Ilinca în brațe. — Ai pierdut promovarea, nu? — Da, am pierdut totul. — Nu, Magda, ai pierdut doar o iluzie. Noi suntem aici. — Dar eu nu mai știu dacă pot să fiu și mamă, și soție, și femeie de carieră. — Poate nu trebuie să fii totul deodată, mi-a răspuns el blând.

Zilele au trecut greu. La birou, colegii mă priveau cu milă, iar Cătălin, proaspăt promovat, îmi cerea ajutorul la fiecare pas. Irina m-a invitat la o cafea și mi-a spus: — Magda, tu meriți mai mult. De ce nu încerci să-ți cauți altceva? — Unde? Cine m-ar vrea pe mine, cu un copil mic și atâtea probleme? — Oricine are nevoie de oameni ca tine, dar trebuie să crezi și tu asta.

Într-o seară, mama a venit la noi. M-a găsit plângând în bucătărie, cu Ilinca adormită pe umăr. — Magda, știu că te doare, dar nu lăsa munca să-ți fure viața. Eu am făcut greșeala asta cu tine și cu fratele tău. Am muncit prea mult, am fost prea obosită să vă ascult. Nu repeta greșeala mea.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă uit la Ilinca altfel, să-i ascult râsul, să-i simt mâinile mici pe fața mea. Vlad a început să mă ajute mai mult, să gătim împreună, să ieșim în parc. La birou, am refuzat să mai stau peste program. Radu m-a chemat la el. — Magda, ce se întâmplă cu tine? Nu mai ești la fel de implicată. — Poate că nu mai vreau să fiu. Poate că merit și eu să trăiesc, nu doar să muncesc.

Într-o zi, am primit un mesaj de la o firmă de consultanță. Irina le vorbise despre mine. Am mers la interviu, cu inima cât un purice. — De ce ați plecat de la fostul loc de muncă? — m-a întrebat managerul. — Pentru că am înțeles că nu vreau să-mi pierd familia pentru o promovare. Vreau să muncesc, dar vreau să trăiesc și pentru mine.

Am primit jobul. Program flexibil, salariu mai bun, respect. Acasă, Vlad m-a îmbrățișat. — Sunt mândru de tine, Magda. — Și eu sunt mândră că am avut curajul să aleg altfel.

Uneori, noaptea, mă întreb dacă a meritat tot ce am sacrificat pentru carieră. Dacă nu cumva am pierdut momente care nu se mai întorc niciodată. Dar apoi o aud pe Ilinca râzând în somn și știu că, în sfârșit, am ales bine.

Oare câți dintre noi ne pierdem pe drum, urmărind un vis care nu e al nostru? Voi ce ați fi ales în locul meu?