Promovarea care mi-a destrămat familia: Povestea mea, Irina Popescu

— Nu mai pot, Irina! Nu mai pot să stau singur cu Mara în fiecare seară, să-i spun că mama vine târziu, că are ședințe, că e obosită! — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile împrăștiate pe jos. Mă uitam la el, cu ochii roșii de oboseală, și nu știam dacă să-i răspund sau să tac. În mintea mea, totul era un vârtej: prezentarea de mâine, deadline-ul pentru raport, privirea rece a șefei mele, doamna Ionescu, și promisiunea aceea nespusă că dacă reușesc, voi fi promovată.

— Vlad, știi cât am muncit pentru asta. Nu pot renunța acum. E șansa mea! — am spus printre dinți, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Mara, fetița noastră de șapte ani, stătea la masa din sufragerie și desena. Din când în când, mă privea pe furiș, cu ochii ei mari și triști.

Nu știu când am început să mă simt străină în propria casă. Poate când am început să aduc laptopul la masă sau când am uitat să-i cumpăr Mariei plastilina roz pe care mi-o ceruse de două săptămâni. Sau poate când am început să răspund la telefon chiar și la miezul nopții, de teamă să nu ratez vreun mail important de la birou.

Într-o seară, după o zi infernală la serviciu, am ajuns acasă și am găsit-o pe Mara dormind cu poza mea în brațe. Vlad era pe balcon, cu o bere în mână, privind Bucureștiul luminat. M-am apropiat de el încet.

— Vlad… știu că nu e ușor. Dar dacă iau promovarea asta, totul se va schimba. Vom avea bani pentru vacanța aia la mare despre care tot vorbim. Poate chiar ne mutăm într-un apartament mai mare…

El s-a întors spre mine cu o privire pe care nu i-o mai văzusem niciodată: rece, resemnată.

— Irina, nu vreau bani. Vreau să fim o familie. Vreau să te aud râzând cu Mara, nu să te văd alergând mereu după ceva ce nu se termină niciodată.

Am simțit cum mi se strânge inima. Dar nu puteam renunța. Nu după tot ce sacrificasem deja: serile cu prietenii, zilele de naștere ale părinților mei, chiar și sănătatea mea. Într-o zi m-am trezit cu palpitații și dureri de cap insuportabile. Doctorul mi-a spus că e stres. Mi-a recomandat să mă odihnesc. Am râs amar: „Cine are timp de odihnă?”

În birou, atmosfera era mereu tensionată. Colega mea, Mihaela, mă privea cu invidie. Știa că eu sunt favorita doamnei Ionescu pentru postul de manager de proiect.

— Ai grijă, Irina — mi-a șoptit într-o pauză de cafea — promovarea asta vine cu un preț. Și nu vorbesc doar de orele suplimentare.

Am ignorat-o. Eram convinsă că pot avea totul: carieră și familie. Dar acasă lucrurile se destrămau pe zi ce trece.

Într-o sâmbătă dimineață, Mara a venit la mine cu un desen: trei oameni ținându-se de mână sub un soare mare și galben.

— Uite, mami! Noi trei! Dar tu ești mereu la birou… Poți să vii azi în parc cu mine?

Mi s-a pus un nod în gât. Aveam de terminat un raport urgent pentru luni. Am ezitat o clipă.

— Azi nu pot, puiule… Dar promit că data viitoare mergem împreună.

Mara a plecat încet spre camera ei, iar Vlad m-a privit dezamăgit.

— O să regreți într-o zi că ai ratat momentele astea…

Promovarea a venit într-un final. Am primit felicitări, flori și un birou nou cu vedere spre Piața Victoriei. Dar acasă era liniște. Vlad își făcea bagajele.

— Nu mai pot, Irina. Am nevoie să fiu fericit. Mara are nevoie de o mamă prezentă.

Am încercat să-l opresc, dar era prea târziu. Mara plângea în brațele mele și mă întreba de ce pleacă tati.

Au trecut luni de atunci. Am tot ce mi-am dorit profesional: respectul colegilor, salariu mare, statut. Dar serile sunt reci și tăcute. Mara vorbește mai puțin cu mine. Vlad nu-mi mai răspunde la mesaje.

Uneori mă uit la poza noastră veche din Vama Veche — toți trei zâmbind larg — și mă întreb: oare chiar merită succesul dacă îl plătești cu dragostea celor dragi?

Poate că am greșit prioritățile… Sau poate că societatea ne împinge prea tare spre performanță și uităm ce contează cu adevărat? Ce ați fi făcut voi în locul meu?