Puterea credinței: Povestea mea despre îngrijirea socrului nurorii mele timp de opt ani

— Mariana, iar ai uitat să-i dai pastilele la ora fixă! — vocea stridentă a nurorii mele, Irina, răsună din capătul holului, în timp ce eu încercam să-l ridic pe domnul Petrescu din pat. Mâinile îmi tremurau, nu de frică, ci de oboseală. Era a treia oară în acea zi când încercam să-l conving să mănânce ceva. De opt ani, viața mea se învârte în jurul acestui om, tatăl Irinei, pe care l-am primit în casa noastră după ce a suferit un accident vascular cerebral.

Nu eram obligată să fac asta. Nu eram nici măcar rudă de sânge cu el. Dar când Irina și fiul meu, Radu, au venit cu rugămintea să-l luăm la noi, nu am putut să spun nu. Poate pentru că am crescut la țară, unde bătrânii nu sunt lăsați singuri, sau poate pentru că inima mea nu știe să refuze pe cineva aflat în nevoie. Dar, cu fiecare zi care trecea, simțeam cum povara devine tot mai grea, iar recunoștința, tot mai absentă.

— Nu-i nimic, Irina, îi dau acum, am răspuns cu voce stinsă, încercând să ascund lacrimile care îmi ardeau ochii. Domnul Petrescu mă privea cu ochii lui tulburi, fără să spună nimic. Uneori, îmi zâmbea slab, alteori mă privea de parcă nici nu existam. În acele momente, mă întrebam dacă sacrificiul meu are vreun rost.

Radu era mereu ocupat. Lucrul la firmă, deplasările, stresul. Îl înțelegeam, dar mă durea să văd cum, încet-încet, responsabilitatea cade doar pe umerii mei. Irina, deși era fiica lui, părea să se fi detașat complet. Venea acasă, arunca o privire în camera tatălui ei și apoi se retrăgea în biroul ei, cu laptopul și telefonul. Eu rămâneam să spăl, să hrănesc, să schimb, să alin.

În fiecare seară, după ce toți adormeau, mă așezam în genunchi lângă patul meu și mă rugam. Doamne, dă-mi putere să trec și peste ziua de mâine. Doamne, nu mă lăsa să mă pierd pe mine însămi. Rugăciunea era singurul lucru care mă ținea întreagă. În acele momente, simțeam o liniște care nu venea de la mine, ci de undeva de sus.

Au fost zile când domnul Petrescu avea crize de furie. Mă înjura, arunca cu lucruri, mă acuza că vreau să-l omor cu pastilele. Am plâns de multe ori în baie, cu robinetul deschis, ca să nu mă audă nimeni. Într-o seară, după o astfel de criză, Irina a intrat val-vârtej în bucătărie:

— Mariana, nu știu ce faci cu tata, dar de când e la noi parcă s-a înrăutățit. Poate ar trebui să chemăm pe cineva specializat!

Am simțit cum mi se taie respirația. M-am uitat la ea, cu mâinile pline de detergent și cu șorțul ud pe mine.

— Irina, fac tot ce pot. Nu e ușor, dar încerc să-l îngrijesc cum știu mai bine. Dacă vrei să aduci pe altcineva, nu mă opun, dar să știi că nu e vina mea că boala lui avansează.

A dat ochii peste cap și a ieșit fără să spună nimic. M-am prăbușit pe un scaun și am început să plâng. Mă simțeam invizibilă, ca și cum tot ce făceam nu conta pentru nimeni.

Au trecut luni, apoi ani. Prietenele mele mă întrebau de ce nu renunț. „Mariana, nu ești obligată să-ți sacrifici viața pentru cineva care nici măcar nu e din familia ta!” Dar eu nu puteam. Poate din orgoliu, poate din dragoste, poate din credință. În fiecare duminică mergeam la biserică, aprindeam o lumânare și mă rugam pentru răbdare. Preotul m-a întrebat odată:

— Mariana, de ce nu ceri ajutorul familiei?

— Părinte, nu vreau să stric liniștea casei. Poate că Dumnezeu mi-a dat această cruce pentru că știe că pot să o duc.

— Să nu uiți niciodată, Mariana, că și tu ai nevoie de iubire și de recunoștință. Nu lăsa sufletul să ți se usuce.

Cuvintele lui mi-au rămas în minte mult timp. Într-o zi, după o ceartă cu Irina, am decis să vorbesc cu Radu. L-am așteptat să vină acasă și, cu inima strânsă, i-am spus:

— Radu, nu mai pot. Sunt obosită, mă doare spatele, nu mai am putere. Simt că nimeni nu vede cât mă sacrific. Poate ar trebui să găsim o soluție, să împărțim responsabilitățile.

Radu s-a uitat la mine, pentru prima dată cu adevărat atent. A venit și m-a îmbrățișat.

— Mamă, îmi pare rău. Nici nu mi-am dat seama cât de greu îți este. O să vorbesc cu Irina, o să încercăm să te ajutăm mai mult.

A fost prima dată în opt ani când cineva mi-a spus „mulțumesc”. Nu a schimbat totul peste noapte, dar a fost ca o rază de lumină într-o cameră întunecată. Irina a început să se implice mai mult, chiar dacă nu era mereu prezentă. Au angajat o asistentă care să mă ajute câteva ore pe zi. Viața nu a devenit mai ușoară, dar am simțit că nu mai sunt singură.

Domnul Petrescu a murit într-o dimineață liniștită de toamnă. Am stat lângă el până la capăt, ținându-l de mână. Nu a spus nimic, dar în ochii lui am văzut, pentru prima dată, o liniște profundă. După înmormântare, Irina a venit la mine și, cu lacrimi în ochi, mi-a spus:

— Mariana, nu știu dacă aș fi putut să fac ce ai făcut tu. Îți mulțumesc.

Am plâns împreună, pentru prima dată ca două femei care au trecut prin același război. Acum, când mă uit în urmă, nu știu dacă aș mai avea puterea să fac totul din nou. Dar știu că fără credință și rugăciune, nu aș fi reușit niciodată.

Oare câți dintre noi își găsesc puterea să ierte și să meargă mai departe, chiar și atunci când nu primesc niciun cuvânt de mulțumire? Voi ați putea să faceți același sacrificiu pentru cineva care nu vă aparține cu adevărat?