Regretul unui tată: Povestea mea despre fuga de responsabilitate și drumul spre iertare

— Nu pot, Ioana! Nu pot să fac asta! — am urlat, cu mâinile tremurânde, în timp ce valiza stătea deschisă pe pat, hainele împrăștiate peste tot. Ioana mă privea cu ochii mari, umezi, încercând să înțeleagă ce se întâmplă cu bărbatul pe care îl iubea. Tocmai aflasem că vom avea tripleți. Trei copii, dintr-o dată. Parcă tot universul se prăbușise peste mine. Eram deja copleșit de gândul la un copil, dar trei? Cum să fac față? Cum să nu mă pierd cu firea?

— Vlad, te rog, nu mă lăsa singură! — vocea ei era spartă, aproape un șoaptă. Dar eu nu mai auzeam nimic. În mintea mea era doar zgomot, un vârtej de frici și neputință. Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi, lăsând în urmă tot ce însemna acasă, tot ce însemna familie. Am fugit în America, crezând că acolo voi găsi liniștea, că voi scăpa de responsabilitate, de povara pe care nu mă simțeam în stare să o duc.

Anii au trecut ca prin vis. Am lucrat pe șantiere, am dormit prin camere închiriate cu alți români, am trimis bani acasă mamei, dar niciodată Ioanei. Nu am avut curajul să-i scriu, să întreb de copii. Mă mințeam că e mai bine așa, că nu merit să fiu tatăl lor. În fiecare noapte, însă, mă bântuiau visele cu chipul Ioanei și cu trei copii necunoscuți, alergând printr-o curte plină de soare, strigând „Tati!”. Mă trezeam plângând, cu inima strânsă, dar nu aveam curajul să mă întorc.

Într-o zi, la aproape doisprezece ani de la fuga mea, am primit un mesaj pe Facebook de la o femeie pe care nu o cunoșteam. „Bună, Vlad. Sunt Maria, sora Ioanei. Te rog, dacă ai un pic de inimă, vino acasă. Ioana e bolnavă.” Am simțit cum tot sângele mi se scurge din vene. Am stat ore întregi cu telefonul în mână, citind și recitind mesajul. În cele din urmă, am cumpărat un bilet de avion și am plecat spre România, cu inima cât un purice.

Când am ajuns în fața casei noastre din Ploiești, totul părea mai mic, mai trist. Am bătut la ușă, iar Maria mi-a deschis. M-a privit lung, cu o amărăciune pe care nu o voi uita niciodată. — Ai venit, în sfârșit, Vlad. Dar nu știu dacă mai contează. Ioana e sus, nu prea mai vorbește. Copiii… copiii nu vor să te vadă.

Am urcat scările cu pași grei. În dormitor, Ioana zăcea pe pat, slabă, cu fața trasă. M-a privit, iar ochii ei m-au străpuns ca niște cuțite. — De ce, Vlad? De ce ne-ai lăsat? — vocea ei era abia o șoaptă, dar fiecare cuvânt era o lovitură. Am căzut în genunchi lângă pat, plângând ca un copil. — Mi-a fost frică, Ioana. Am fost laș. Nu am știut cum să fiu tată. Nu am știut cum să fiu bărbat. — Nu ai încercat niciodată, Vlad. Nici măcar nu ai întrebat de ei. — Știu, știu… — am repetat, ca un refren al durerii.

În acea noapte, am dormit pe un scaun lângă patul ei. Dimineața, am auzit voci pe hol. Trei adolescenți, doi băieți și o fată, stăteau în prag. Erau copiii mei. M-au privit cu răceală, cu o curiozitate amestecată cu ură. — Tu ești tata? — a întrebat băiatul cel mare, Andrei. — Da… — am răspuns, cu glasul gâtuit. — De ce ai plecat? — a întrebat fata, Ana, cu ochii plini de lacrimi. — Pentru că am fost slab. Pentru că nu am știut să iubesc. Pentru că am fugit de mine însumi. — Nu ai fost aici când am avut nevoie de tine. Nu ai fost aici niciodată! — a strigat celălalt băiat, Radu.

Am încercat să le explic, să le spun cât de mult am regretat, dar cuvintele nu mai aveau nicio putere. Ei crescuseră fără mine, învățaseră să se descurce singuri, să fie puternici fără sprijinul unui tată. Ioana îi crescuse cu greu, cu sacrificii, cu nopți nedormite și lacrimi ascunse. Maria îi ajutase, dar niciodată nu a putut umple golul lăsat de absența mea.

În zilele care au urmat, am încercat să mă apropii de ei. Le-am povestit despre America, despre greutățile mele, despre cât de mult mi-au lipsit. Dar ei nu voiau să audă. — Nu ne interesează ce ai făcut acolo. Noi am avut nevoie de tine aici, nu acolo! — mi-a spus Andrei, cu voce tăioasă. Am încercat să-i ajut cu temele, să-i duc la școală, să le gătesc, dar totul părea forțat, artificial. Ei erau deja adolescenți, cu viețile lor, cu prietenii lor, cu visele lor. Eu eram un străin.

Într-o seară, Ioana m-a chemat lângă ea. — Vlad, nu știu cât mai am. Dar vreau să știi că te-am iertat. Nu pentru tine, ci pentru mine. Nu pot să mor cu ura asta în suflet. Dar copiii… ei au nevoie de timp. Nu-i forța. Fii aici, dacă poți. Fii tată, măcar acum. — Am plâns din nou, simțind că tot ce am pierdut nu mai poate fi recuperat. Dar am rămas. Am rămas lângă ei, zi de zi, încercând să fiu prezent, să le arăt că regret, că vreau să repar ce am stricat.

Când Ioana s-a stins, am simțit că lumea mea s-a prăbușit din nou. Copiii au plâns, dar nu m-au lăsat să-i îmbrățișez. Am stat la distanță, privind cum se sprijină unul pe altul, cum Maria îi ține în brațe. Eu eram doar o umbră, un străin care încerca să-și găsească locul într-o familie pe care a abandonat-o.

Au trecut luni de atunci. Încă locuiesc în casa noastră, încercând să fiu util, să le arăt că pot fi tată. Uneori, Andrei îmi răspunde la salut. Ana mă întreabă dacă am nevoie de ceva de la magazin. Radu mă privește lung, fără să spună nimic. Știu că drumul spre iertare e lung, poate imposibil. Dar nu pot să renunț. Nu mai pot fugi.

Mă întreb, în fiecare seară, privind fotografiile cu Ioana și copiii mici: oare pot vreodată să repar ce am distrus? Oare merită cineva ca mine o a doua șansă? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?