Rochia de catifea și numele străin: Povestea unei mame judecate

— Nu vezi că râd copiii de ea? Ce-ai avut în cap când ai trimis-o la grădiniță cu rochia aia scumpă?
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine caldă. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Ilinca, fetița mea de patru ani, tocmai se juca pe covor cu păpușa preferată, îmbrăcată în rochia de catifea vișinie pe care i-o cumpărasem de la București.
— Mamă, e copilul meu, nu vreau să-i lipsească nimic! am zis încet, fără să-mi ridic privirea.
— Nu-i vorba că-i lipsește, dar nici să faci paradă cu banii! Ce-o să creadă lumea? Că te-ai dat mare? Că nu mai ești una de-a noastră?
Am simțit cum mi se înnoadă lacrimile în gât. De când m-am întors în sat după divorț, fiecare gest al meu era analizat la sânge. Faptul că lucrasem câțiva ani la oraș și adunasem ceva bani părea să fie o vină. Dar pentru Ilinca voiam altceva. Voiam să nu simtă niciodată rușinea pe care am simțit-o eu când eram mică, cu hainele rupte și pantofii prea mari.

Când am ales numele Ilinca, toți au strâmbat din nas. „Ce-i asta? De ce nu Maria sau Ana, ca toate fetele?” Dar mie mi s-a părut un nume frumos, cu personalitate. Am vrut să fie diferită, să nu fie doar „încă o fată din sat”.

Într-o zi, la magazinul din centru, am auzit două femei vorbind în șoaptă:
— Ai văzut ce rochie avea fata lu’ Loredana? Parcă era de la televizor!
— Și cum o cheamă? Ilinca? Parcă-i din alt film…

Am simțit cum mi se înroșesc obrajii. Am plătit repede pâinea și am ieșit cu capul plecat. Pe drum spre casă, Ilinca mă ținea de mână și-mi povestea cum a desenat o prințesă la grădiniță. Nu știa nimic despre privirile piezișe sau despre vorbele grele care pluteau peste noi ca un nor.

Seara, după ce am culcat-o, am stat pe marginea patului și am privit-o cum doarme. Era atât de liniștită, cu obrajii rotunzi și genele lungi. Mi-am amintit de copilăria mea: mama mereu obosită, tata plecat la muncă în Italia, hainele primite de la rudele din oraș. Îmi doream să rup cercul ăsta al lipsurilor.

Dar satul nu iartă ușor diferența. La biserică, preoteasa m-a întrebat cu un zâmbet fals:
— Loredana, nu te gândești că poate îi faci rău fetei? Copiii pot fi răi…
Am dat din cap și am zâmbit politicos, dar în mine fierbeam. De ce era greșit să vreau mai mult pentru copilul meu?

Într-o duminică, fratele meu, Radu, a venit pe la noi cu soția lui, Mirela. S-au așezat la masă și au început să discute despre școală, bani și viitor.
— Loredana, nu te supăra, dar poate ar trebui s-o mai lași cu hainele astea scumpe. O faci ținta bârfei…
— Și ce-ar trebui să fac? S-o îmbrac ca pe vremea noastră? Să-i spun că nu merită mai mult?
— Nu asta zic… Dar lumea e rea. Știi cum sunt copiii…
Mirela a oftat:
— Poate ar trebui să o înveți să fie modestă.
Am izbucnit:
— Modestia nu înseamnă să te mulțumești cu puțin! Vreau să știe că poate visa!

După ce au plecat, am plâns în baie ca un copil pedepsit. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc. Dacă nu cumva Ilinca va suferi din cauza mea.

Într-o zi ploioasă de toamnă, educatoarea m-a chemat la grădiniță.
— Doamna Loredana, Ilinca e un copil minunat, dar ceilalți copii au început să o izoleze. Spun că e „fata cu rochia scumpă”. Poate ar fi bine să vorbim cu ei despre prietenie și diferențe…
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am mers acasă și am stat mult timp pe gânduri. Seara i-am spus Ilincăi:
— Mami, știi că nu contează ce porți pe tine? Contează ce ai în suflet.
Ea m-a privit serioasă:
— Dar eu vreau rochia mea frumoasă! Și vreau să fiu prietenă cu toți copiii.

Atunci am realizat că poate am greșit undeva. Poate că dorința mea de a-i oferi totul a pus o povară pe umerii ei mici. Am început să cumpăr haine mai simple și să o las pe ea să aleagă ce vrea să poarte. Am încercat să vorbesc cu ceilalți părinți despre acceptare și diversitate.

Dar satul e greu de schimbat. Zvonurile au continuat: „Loredana s-a întors de la oraș și se crede cine știe cine.” Prietenele din copilărie s-au îndepărtat încet-încet. Mama mă privea tot mai des cu reproș.

Într-o seară târzie, stând singură la masa din bucătărie, am scris într-un caiet:
„Oare unde e limita între dragoste și răsfăț? Oare cât din ceea ce fac pentru Ilinca e pentru ea și cât pentru mine?”

Acum mă uit la fetița mea care crește și mă întreb: dacă aș fi ales altfel, ar fi fost mai fericită? Sau ar fi simțit aceleași lipsuri ca mine? Poate că răspunsul nu e niciodată clar.

Voi ce credeți? Unde se termină dragostea de mamă și unde începe răsfățul? Cum găsim echilibrul între a oferi totul și a lăsa copilul să-și găsească singur drumul?