Rochia de mătase și numele interzis: Povestea unei mame din Oltenia

— Camelia, iar ai îmbrăcat-o pe Ilinca în rochia aia scumpă? Ce-o să zică lumea?
Vocea mamei mele, aspră ca vântul de februarie, răsună în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul de detergent scump. Mă uit la Ilinca, care își aranjează cu grijă fundița roz pe cap, zâmbind larg, fără să știe că e centrul unui război mut între generații.

— Mamă, e doar o rochie. Și nu-i vina ei că-i place să fie frumoasă, îi răspund încet, încercând să-mi țin vocea calmă.

— Nu-i vina ei, dar e vina ta! De când ai venit de la București te comporți de parcă satul ăsta nu mai e destul pentru tine. O să râdă toți de noi! O să spună că ne credem cine știe ce boieri…

Mă doare fiecare cuvânt. Am crescut aici, în satul ăsta mic din Oltenia, unde fiecare casă are gardul vopsit la fel și fiecare femeie știe tot ce mișcă pe uliță. Am plecat la facultate la București cu visuri mari și m-am întors cu un soț care m-a părăsit după doi ani și o fetiță cu ochi mari și curioși. Ilinca e tot ce am.

Când am văzut prima dată rochia aceea de mătase într-un magazin second-hand din oraș, am știut că trebuie să fie a ei. Nu era Gucci, dar pentru satul nostru părea ceva din altă lume. Am strâns bani luni întregi, am renunțat la multe pentru mine ca să-i pot cumpăra haine frumoase. Poate că încercam să compensez lipsa unui tată sau poate doar voiam să-i arăt că merită tot ce e mai bun.

Dar satul nu iartă. În fiecare zi când mergeam cu Ilinca la grădiniță, simțeam privirile grele ale vecinelor: tanti Florica, care șoptea ceva mereu când treceam pe lângă poarta ei; domnul Petre, care își scuipa în sân și dădea din cap dezaprobator. Chiar și preotul a făcut o aluzie duminica trecută la slujbă despre „mândria deșartă și risipa păguboasă”.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, mama a venit la mine cu ochii roșii de plâns.

— Camelia, tu nu vezi că îi faci rău copilului? Copiii râd de ea la grădiniță. O strigă „Prințesa de la oraș” și nu se joacă cu ea. Nu poți să o lași să fie ca ceilalți?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam decât să o protejez, dar poate chiar eu îi făceam rău. M-am gândit la copilăria mea: hainele rupte, rușinea când ceilalți râdeau de mine pentru că nu aveam nici măcar o pereche de pantofi noi. Juram atunci că fiica mea nu va trece prin asta.

A doua zi am încercat să o îmbrac pe Ilinca într-o rochiță simplă, veche. S-a uitat la mine cu ochii ei mari:

— Mami, unde e rochia mea roz?

— Azi purtăm asta, iubita mea. E frumoasă și ea.

— Dar eu vreau să fiu ca prințesele din povești…

Am cedat. I-am dat rochia roz și am plecat spre grădiniță cu capul sus, chiar dacă simțeam privirile tuturor pe spate.

Într-o zi, directoarea grădiniței m-a chemat la discuții.

— Doamnă Camelia, știți… copiii pot fi răutăcioși. Ilinca e diferită și asta îi face pe ceilalți să o respingă. Poate ar fi bine să încercați să o integrați mai mult…

Am plecat acasă plângând. M-am certat cu mama, apoi cu mine însămi. Seara am stat lângă patul Ilincăi și am privit-o cum doarme. Era atât de liniștită… Ce vină avea ea că mama ei voia mai mult?

Într-o duminică, la masă, tata – care rareori spunea ceva – a izbucnit:

— Camelia, tu nu vezi că lumea nu iartă? Ai adus orașul aici și ai uitat cine ești! Copilul tău suferă pentru ambițiile tale!

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit afară și am plâns în grădină până când mi-au amorțit mâinile de frig.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Ilinca despre hainele ei.

— Iubi, te deranjează că ceilalți copii râd de tine?

— Uneori da… Dar eu te iubesc pe tine și rochia mea roz.

Am strâns-o în brațe și am simțit că mă sfâșie vinovăția. Unde era limita între a-ți proteja copilul și a-l expune? Între dragoste și egoism?

Într-o zi am găsit-o pe Ilinca jucându-se singură în curte. Cânta încet un cântec inventat despre prințese care nu au prieteni dar au mame bune. Atunci am înțeles: poate că nu hainele sau numele contează cel mai mult, ci felul în care îi arăt că e iubită indiferent de ce spune lumea.

Am început să vorbesc cu celelalte mame din sat. Să le invit la cafea, să le ascult grijile. Încet-încet, lucrurile s-au mai domolit. Ilinca a început să fie invitată la joacă. Dar încă simt privirile acelea uneori – judecata care nu dispare niciodată complet.

Acum stau seara pe marginea patului și mă întreb: Oare am făcut bine? Oare dragostea mea a fost prea mult sau prea puțin? Voi ce ați fi făcut în locul meu?