Rochia de mireasă din pod și tăcerea dintre noi

— Nu mai are rost, Maria! Nu vezi că totul s-a dus? Glasul lui Victor răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa care fierbea uitată pe aragaz. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurânde, și am privit spre el. Ochii lui, cândva blânzi, erau acum două fântâni adânci de oboseală și reproșuri.

— Ce s-a dus, Victor? Căsnicia noastră? Sau doar răbdarea ta?

A oftat și a ieșit pe balcon, trântind ușa după el. Am rămas singură cu gândurile mele și cu sunetul ploii care bătea în geam. În acea seară, după ce copiii ne-au sunat pe fugă — Ana din Cluj, mereu ocupată cu serviciul, și Mihai din București, care abia dacă mai știa ce se întâmplă cu noi — m-am simțit mai singură ca niciodată.

Am urcat în pod, căutând ceva ce nici eu nu știam exact. Printre cutii vechi și pături prăfuite am găsit rochia mea de mireasă, împachetată cu grijă de mama acum cincizeci de ani. Am tras-o afară și am simțit cum inima mi se strânge. Am coborât cu ea în brațe, ca pe o relicvă sfântă.

În oglinda din dormitor, m-am privit îndelung. Ridurile îmi brăzdau fața, părul alb îmi cădea peste umeri. Rochia era îngălbenită pe alocuri, dar încă frumoasă. Mi-am amintit ziua nunții: tata plângând în curte, mama alergând după găini pentru ciorbă, Victor zâmbind timid la poartă. Atunci credeam că iubirea e de ajuns.

— Ce faci acolo? Glasul lui Victor m-a surprins. Stătea în pragul ușii, cu mâinile în buzunare.

— Încerc să-mi amintesc cine eram. Cine eram noi doi.

A intrat încet în cameră. Pentru prima dată după mult timp, privirea lui s-a îmblânzit.

— Ți-ai pus rochia…

— Da. Poate că dacă aș fi purtat-o mai des…

A zâmbit amar.

— Maria, nu rochia ne-a lipsit. Ne-am pierdut pe drum printre facturi, certuri și griji pentru copii.

Am simțit un nod în gât.

— Știi ce mă doare cel mai tare? Că nu mai știm să vorbim unul cu altul fără să ne rănim.

Victor s-a așezat lângă mine pe marginea patului.

— Ți-aduci aminte când am dormit prima dată aici? Nu aveam decât un pat vechi și două perne rupte.

Am zâmbit printre lacrimi.

— Și totuși eram fericiți…

— Eram tineri și proști. Credeam că dragostea rezolvă totul.

— Poate că nu dragostea rezolvă totul, dar fără ea nu rămâne nimic.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Maria… crezi că putem să ne iertăm?

Am privit spre el. În ochii lui am văzut același băiat timid care mă aștepta la poartă acum o jumătate de secol.

— Nu știu… Dar vreau să încercăm.

Ne-am ținut de mână ca doi copii speriați. În acea noapte am vorbit ore întregi despre tot ce ne-a durut: despre sacrificiile făcute pentru Ana și Mihai, despre nopțile nedormite când nu aveam bani de lemne, despre certurile care ne-au lăsat cicatrici adânci. Am plâns amândoi pentru toate cuvintele nespuse și pentru toate visele pierdute pe drum.

A doua zi dimineață, Ana ne-a sunat din nou. I-am spus că suntem bine. Nu era adevărat, dar pentru prima dată simțeam că poate vom fi bine cândva.

Seara am ieșit împreună la plimbare prin sat. Vecinii ne-au privit mirați — nu ne mai văzuseră demult împreună. Unii au zâmbit complice; alții au șoptit vorbe pe la colțuri. Nu mai conta.

În fiecare zi am încercat să fim mai buni unul cu altul. Nu a fost ușor — vechile obiceiuri mor greu. Dar am început să gătim împreună, să bem cafeaua pe balcon dimineața, să râdem de prostiile făcute în tinerețe.

Într-o duminică, Mihai a venit acasă cu soția lui și cei doi copii. Casa s-a umplut de râsete și gălăgie. Am scos rochia din dulap și le-am arătat-o nepoților. Fetița cea mică a spus:

— Bunico, ai fost prințesă?

Am râs cu lacrimi în ochi.

— Nu, draga mea… Am fost doar o fată care a crezut în iubire.

Victor m-a privit lung și mi-a strâns mâna sub masă.

Acum, când scriu aceste rânduri, rochia stă agățată în dulap — nu ca o amintire a unei vieți perfecte, ci ca dovadă că iubirea adevărată nu e lipsită de suferință sau greșeli. E doar o alegere zilnică de a rămâne împreună chiar și atunci când pare imposibil.

Mă întreb: câți dintre noi avem curajul să coborâm rochia din pod și să privim adevărul în față? Câți avem puterea să iertăm și să fim iertați?