Rochii de firmă, inimi frânte: Povestea unei mame și a alegerilor ei pentru Lili

— Nu înțeleg, Irina, de ce trebuie să-i cumperi Lilei rochițe de la branduri pe care nici eu nu mi le permit, îmi spune mama, cu vocea tăioasă, în timp ce răsfoiește bonurile de la cumpărături pe care le-am lăsat din greșeală pe masă. Mă uit la ea, simțind cum mi se strânge stomacul. Lili doarme liniștită în pătuțul ei, cu obrajii rotunzi și rozalii, iar eu mă simt prinsă între două lumi: cea a visurilor mele și cea a realității crude, în care fiecare gest e judecat.

Mi-am dorit dintotdeauna să fiu o mamă bună. Poate pentru că am crescut într-o familie unde nu ne-am permis niciodată nimic în plus, unde hainele se dădeau de la o soră la alta, iar pantofii erau mereu cu un număr mai mari, „ca să țină mai mult”. Când am aflat că sunt însărcinată, am simțit că am șansa să rup acest cerc. Am început să strâng bani, să caut cele mai bune produse, să citesc forumuri despre ce e mai sănătos, mai sigur, mai frumos pentru copilul meu. Și, fără să-mi dau seama, am ajuns să cred că dacă Lili va purta haine de la branduri cunoscute, va fi mai fericită, mai iubită, mai protejată.

— Irina, nu vezi că exagerezi? Ce contează eticheta la o salopetă de bebeluș? mă întreabă și sora mea, Ana, într-o seară, când vine să mă ajute cu baia Lilei. Îi simt reproșul în fiecare gest, în fiecare privire aruncată spre dulapul plin de hăinuțe mici, aranjate pe culori și mărimi.

— Poate că nu contează pentru ea acum, dar pentru mine contează, îi răspund, încercând să-mi ascund vocea tremurândă. Nu vreau ca Lili să simtă vreodată că nu are destul, că nu merită ce e mai bun.

Ana oftează și mă privește cu milă. — Poate că tu ai nevoie să simți asta, nu ea. Poate că tu încerci să umpli ceva ce nu poate fi umplut cu haine scumpe.

Cuvintele ei mă dor mai tare decât orice critică. Îmi amintesc de copilăria noastră, de zilele în care mergeam la școală cu hainele peticite, de rușinea pe care o simțeam când colegii râdeau de noi. Poate că, într-adevăr, încerc să mă vindec pe mine prin Lili. Dar nu pot să accept că dorința mea de a-i oferi totul ar putea să-i facă rău.

Soțul meu, Vlad, e mai reținut. Nu spune nimic, dar îl văd cum se uită la extrasele de cont, cum calculează în minte fiecare cheltuială. Într-o seară, după ce Lili adoarme, vine la mine în bucătărie.

— Irina, știu că vrei ce e mai bun pentru ea, dar nu crezi că ar trebui să ne gândim și la viitor? La economii, la grădiniță, la zilele în care poate va avea nevoie de altceva decât o rochiță de la un brand celebru?

Îl privesc neputincioasă. — Vlad, nu înțelegi… Eu nu am avut niciodată nimic. Vreau ca Lili să aibă tot.

— Dar dacă „tot” nu înseamnă haine scumpe? Dacă „tot” înseamnă timp cu noi, siguranță, iubire? mă întreabă el, blând, dar ferm.

Nu știu ce să-i răspund. Mă simt prinsă într-o capcană pe care singură mi-am construit-o. În fiecare zi, mă uit la Lili și mă întreb dacă fac bine. Dacă nu cumva, în încercarea mea disperată de a-i oferi o viață mai bună, îi fur de fapt șansa de a învăța ce înseamnă cu adevărat fericirea.

Într-o zi, merg cu Lili la plimbare în parc. O vecină, doamna Maria, se apropie de noi și se uită admirativ la hăinuțele ei. — Vai, ce frumoasă e! Parcă e o păpușă! Dar să știi, draga mea, că nu hainele fac copilul fericit. Eu am crescut trei băieți cu haine de la second-hand și uite ce oameni au ajuns.

Zâmbesc politicos, dar în sufletul meu se dă o luptă. Oare chiar greșesc atât de mult? Oare nu văd pădurea din cauza copacilor?

Seara, când o schimb pe Lili și îi pun o rochiță nouă, mă uit la ea și mă întreb dacă va ține minte vreodată aceste haine. Dacă, peste ani, va aprecia eforturile mele sau mă va judeca, la fel cum mă judecă acum familia mea.

Într-o noapte, nu pot dormi. Mă ridic din pat și mă uit la dulapul Lilei. Atâtea haine, atâtea etichete, atâtea vise puse în fiecare material. Îmi dau seama că, de fapt, încerc să-mi vindec propriile răni prin ea. Că, poate, în loc să-i ofer iubire și timp, îi ofer lucruri. Și mă întreb dacă nu cumva, într-o zi, va simți golul pe care niciun brand nu-l poate umple.

A doua zi, îi spun lui Vlad că vreau să încerc altceva. Să petrec mai mult timp cu Lili, să-i citesc, să ne jucăm, să ieșim în parc, să-i arăt lumea dincolo de vitrinele magazinelor. Vlad mă îmbrățișează și îmi spune că e mândru de mine. Mama și Ana încă mă privesc cu suspiciune, dar simt că am făcut un pas spre vindecare.

Poate că nu hainele scumpe o vor face pe Lili fericită. Poate că, la final, tot ce contează e dragostea pe care i-o ofer. Dar oare voi reuși vreodată să scap de teama că nu sunt suficient de bună? Oare câte mame se simt la fel ca mine, pierdute între dorința de a oferi tot și frica de a nu greși?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați găsi echilibrul între a dărui și a iubi cu adevărat?