Rugăciunea care mi-a salvat familia: Povestea unei moșteniri amare

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ilinca! Vocea surorii mele răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde am crescut amândouă. Era seară, iar lumina slabă a becului bătea peste masa plină cu acte, testamentul tatălui nostru și două cești de cafea reci. Mâinile îmi tremurau, dar nu de frig, ci de furie și neputință.

— Ce anume nu poți să crezi? Că vreau să păstrăm casa? Că nu vreau să o vindem ca să-ți iei tu apartament în București? am răspuns eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Moștenirea tatălui nostru, o casă bătrânească dintr-un sat de lângă Focșani și câteva hectare de pământ, devenise motiv de ceartă între noi. Mama murise cu ani în urmă, iar tata ne crescuse singur, cu blândețe și sacrificii. Mereu ne spunea: „Aveți grijă una de alta, că doar voi rămâneți pe lume.” Dar acum, după ce l-am îngropat, simțeam că ne pierdem una pe alta pentru totdeauna.

Sora mea, Adina, era mereu cea ambițioasă. Plecase la facultate în Capitală și nu se mai uitase înapoi. Eu rămăsesem acasă, aproape de tata, ajutându-l la gospodărie și la câmp. Când a venit vorba de împărțit averea, Adina a vrut să vindem totul. Eu nu puteam. Casa era plină de amintiri: mirosul de cozonac al mamei, râsul tatei când ne citea povești la gura sobei, serile de iarnă cu povești și ceai.

— Ilinca, nu e corect! Eu am muncit să ajung unde sunt! Tu ai stat aici, dar eu am nevoie de bani! a izbucnit Adina.

— Și eu am muncit! Am avut grijă de tata când tu nici nu dădeai un telefon! am ridicat vocea fără să vreau.

A urmat o tăcere grea. Am simțit cum ceva se rupe între noi. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin curte, printre meri și pruni, cu ochii în lacrimi. M-am așezat pe banca veche din fața casei și am început să mă rog. Nu eram o persoană foarte religioasă, dar în momentele acelea disperate, rugăciunea era singurul lucru care mă liniștea.

— Doamne, nu lăsa banii să ne despartă… Ajută-mă să găsesc o cale să nu-mi pierd sora…

Zilele au trecut cu telefoane reci și discuții sterile cu notarul. Tata nu lăsase un testament clar; totul trebuia împărțit „frățește”. Dar ce înseamnă „frățește” când fiecare vrea altceva? Vecinii șușoteau pe la porți: „Uite-le și pe astea, se ceartă pentru avere ca toți românii…”

Într-o duminică dimineață, m-am dus la biserică. Preotul nostru bătrân, părintele Gheorghe, m-a văzut plângând după slujbă.

— Ce te apasă, Ilinca?

I-am povestit totul printre suspine. El m-a ascultat răbdător și mi-a spus:

— Sufletul omului e mai greu decât orice avere. Roagă-te pentru pace și vorbește cu sora ta din inimă. Nu lăsa mândria să vă despartă.

Am plecat acasă cu inima puțin mai ușoară. În seara aceea i-am scris Adinei un mesaj lung:

„Știu că fiecare avem dreptatea noastră. Dar nu vreau să ne urâm pentru niște bani sau o casă. Hai să găsim o soluție care să ne lase împreună ca surori.”

A doua zi a venit la mine. Nu mai era furioasă, ci obosită și tristă.

— Știi… mi-e dor de tata. Și mi-e frică să nu te pierd și pe tine…

Am plâns amândouă în brațe una alteia. Am hotărât să păstrăm casa împreună; eu să locuiesc aici și să am grijă de ea, iar pământul să-l vindem și să împărțim banii. Nu era soluția perfectă pentru niciuna dintre noi, dar era un compromis care ne salva relația.

Au trecut luni până când rănile s-au vindecat. Încet-încet am început să vorbim din nou despre lucruri simple: rețete de prăjituri, copilul ei care urma să vină pe lume, planuri pentru Crăciun.

În fiecare seară mă rog pentru pacea dintre noi. Știu că fără credință și fără rugăciune aș fi pierdut-o pe Adina pentru totdeauna.

Mă întreb uneori: oare câte familii se destramă din cauza banilor? Oare câți oameni uită ce e cu adevărat important? Voi ce ați fi făcut în locul meu?