Rugăciunea care ne-a ținut împreună

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea Ioanei, sora mea mai mică, răsuna prin apartamentul mic din cartierul Titan, în timp ce încerca să o ridice pe mama din pat. Era decembrie, afară ningea cu furie, iar în casă mirosea a ceai de tei și a disperare. Mama, Elena, avea 78 de ani și, de câteva zile, nu se mai putea ridica. O lovise o boală pe care nici medicii nu reușeau să o numească exact. Eu, Maria, stăteam în pragul ușii, cu palmele transpirate și ochii plini de lacrimi.

— Ioana, hai să nu ne certăm acum. Trebuie să găsim o soluție… — am încercat să-i răspund calm, dar vocea mi se frângea.

— Soluție? Ce soluție? Tu vii doar seara după serviciu și mă lași pe mine să mă descurc toată ziua! — a izbucnit ea.

M-am simțit vinovată. Avea dreptate. Eu eram cea care pleca dimineața la biroul de la Piața Unirii și mă întorceam târziu. Ioana rămânea cu mama, îi schimba pampersul, îi făcea mâncare pasată și îi citea din Psaltire. Dar nici eu nu aveam de ales. Salariul meu de contabilă abia ne ajungea pentru medicamentele mamei și facturile la întreținere.

În acea seară, după ce Ioana a trântit ușa camerei ei și mama a adormit epuizată de durere, am rămas singură în bucătărie. Am pus apă la fiert pentru ceai și m-am prăbușit pe scaun. M-am uitat la icoana Maicii Domnului de pe perete și am început să plâng. Nu mai plânsesem așa din copilărie.

— Doamne, dacă mă auzi… ajută-ne! Nu mai știu ce să fac… — am șoptit printre suspine.

A doua zi dimineață, Ioana nu mi-a vorbit deloc. A ieșit din cameră cu ochii umflați de plâns și s-a dus direct la mama. Eu am plecat la serviciu cu inima grea. La birou nu m-am putut concentra deloc. Șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat la ea.

— Maria, ai nevoie de câteva zile libere? Pari foarte obosită…

Am dat din cap că nu. Cum să lipsesc? Cine plătea facturile?

Seara, când am ajuns acasă, Ioana mă aștepta în hol.

— Trebuie să vorbim. Nu mai pot singură. Ori găsim pe cineva să stea cu mama, ori… — vocea ei s-a stins.

— Ori ce? — am întrebat speriată.

— Ori o ducem la azil…

Cuvintele ei au căzut ca un trăsnet peste mine. Mama noastră? La azil? Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Nu! Nu pot! — am strigat fără să-mi dau seama.

— Atunci tu ce propui? — a întrebat Ioana cu ochii roșii.

Nu aveam răspunsuri. Noaptea aceea am stat lângă patul mamei și i-am ținut mâna. Era atât de slabă… Din când în când deschidea ochii și mă privea cu dragoste și teamă.

— Maria… să nu vă certați din cauza mea… — a șoptit ea.

— Nu ne certăm, mamă… doar că ne e greu… — i-am spus încercând să zâmbesc.

— Să vă rugați una pentru alta… Dumnezeu nu vă lasă…

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraz. În acea noapte am îngenuncheat lângă patul ei și am început să mă rog cu adevărat. Nu pentru minuni, ci pentru putere. Pentru liniște între mine și Ioana. Pentru răbdare.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ioana în bucătărie, cu ochii închiși și mâinile împreunate.

— Te rogi? — am întrebat-o încet.

A dat din cap că da.

— Poate că mama are dreptate… poate că doar împreună putem trece peste asta…

Ne-am îmbrățișat pentru prima dată după mult timp. Am decis să cerem ajutorul vecinei noastre, tanti Viorica, care fusese asistentă medicală înainte de pensie. A venit zilnic să o ajute pe mama cu tratamentele și să ne mai dea un sfat bun.

Au urmat luni grele. Mama a avut zile mai bune și zile în care abia respira. Eu și Ioana ne certam uneori din nimicuri: cine spală vasele, cine merge la farmacie, cine stă noaptea cu mama când are febră. Dar în fiecare seară ne rugam împreună. Uneori citeam rugăciuni din cartea mamei, alteori doar stăteam în liniște cu ochii închiși.

Într-o zi, când credeam că nu mai avem nicio speranță, mama a început să vorbească mai clar și chiar a cerut să mănânce supă de pui făcută de Ioana.

— Fetele mele… v-am spus eu că Dumnezeu nu ne lasă…

Ne-am privit una pe alta și am izbucnit în râs și plâns deodată. Nu era o vindecare miraculoasă — mama tot avea nevoie de îngrijire permanentă — dar parcă ceva se schimbase între noi. Ne certam mai rar și ne ajutam mai mult.

Au trecut doi ani de atunci. Mama încă trăiește, slăbită dar senină. Eu și Ioana suntem obosite dar unite ca niciodată. Am învățat că familia nu e perfectă și nici viața nu e dreaptă mereu. Dar credința și rugăciunea ne-au ținut împreună atunci când totul părea pierdut.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi uităm cât de mult contează să fim aproape unii de alții până când viața ne pune la încercare? Dacă n-am fi avut credință și n-am fi găsit puterea să ne iertăm una pe alta… oare ce s-ar fi ales de familia noastră?