Rugăciunea din camera de la etaj: Cum am găsit puterea să-mi îngrijesc mama bolnavă

— Nu vreau să mă duc la spital, Ilinca! Nu mă lăsa aici singură, te rog! vocea mamei răsuna spart, ca un ecou într-o casă prea mare pentru două suflete. Era trecut de miezul nopții și afară ningea cu furie, dar în camera de la etaj era mai frig decât oriunde altundeva. M-am apropiat de patul ei, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi ascund lacrimile.

Mama fusese diagnosticată cu o boală autoimună cu câteva luni în urmă. De atunci, totul se schimbase: mesele noastre tăcute, privirile ei pierdute, medicamentele care se adunau pe noptieră ca niște soldați obosiți. Tata murise cu ani în urmă, iar fratele meu, Vlad, era plecat la muncă în Italia. Rămăsesem doar noi două, două femei care nu știau să vorbească despre durere.

— Ilinca, nu mă lăsa… mi-a șoptit din nou, iar eu am simțit cum mă sufoc sub greutatea neputinței.

În acea noapte, am stat lângă ea până dimineața. Am încercat să-i alin frica, dar adevărul era că și eu eram la fel de speriată. Nu știam cum să fiu puternică. Nu știam cum să fiu mamă pentru propria mea mamă.

A doua zi, am sunat-o pe mătușa Mariana. Vocea ei răsună mereu ca o ancoră:

— Ilinca, trebuie să ai credință. Roagă-te! Dumnezeu nu te lasă singură.

Am râs amar. Eu? Să mă rog? Nu mai fusesem la biserică de la înmormântarea tatei. Credința mi se părea un lux pentru cei care nu au cunoscut adevărata disperare. Dar mătușa a insistat:

— Încearcă măcar. Pentru mama ta.

În acea seară, după ce i-am dat mamei medicamentele și i-am schimbat perfuzia improvizată, m-am așezat pe marginea patului și am privit pe fereastră la fulgii care se topeau pe geam. Am închis ochii și am spus prima rugăciune după mulți ani:

— Doamne, nu știu dacă mă mai auzi. Dar dacă ești acolo, ajut-o pe mama. Și ajută-mă și pe mine să nu cedez.

Nu s-a întâmplat nimic miraculos în acea noapte. Mama a dormit agitat, iar eu am stat trează, ascultându-i respirația grea. Dar dimineața, când i-am adus ceaiul, m-a privit altfel:

— Mulțumesc că ești aici, Ilinca.

Au urmat săptămâni grele. Mama avea zile când nu putea să se ridice din pat și zile când îmi cerea să o las să moară acasă, lângă mine. Eu mergeam la serviciu doar câteva ore pe zi și restul timpului îl petreceam cu ea. Prietenii mă evitau – nu știau ce să spună sau cum să mă ajute. Vlad suna rar și mereu grăbit:

— Ține-te tare, Ilinca! O să vin cât pot de repede.

Dar „repede” însemna luni întregi.

Într-o seară, când mama avea febră mare și delira, am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe hol și am izbucnit în plâns. Am strigat către Dumnezeu cu voce tare:

— De ce ne faci asta? Ce rost are să ne chinui așa?

Am simțit o liniște ciudată după aceea. Ca și cum cineva m-ar fi ascultat cu adevărat pentru prima dată.

A doua zi dimineață, mătușa Mariana a venit cu o sticlă de mir și o icoană mică:

— Pune-o la capul patului ei. Și roagă-te împreună cu ea.

M-am simțit ridicol la început. Dar am făcut-o. Am spus Tatăl Nostru cu voce tremurată, iar mama a început să plângă încet. După aceea, parcă s-a liniștit puțin.

Au trecut luni de zile așa: între spitale, perfuzii acasă, rugăciuni șoptite noaptea și disperări mute ziua. Am început să cred că poate există ceva dincolo de suferință – o forță care ne ține împreună chiar și când totul pare pierdut.

Într-o zi de primăvară, Vlad a venit acasă. Când a văzut cât de mult slăbise mama și cât de obosită eram eu, a izbucnit:

— De ce nu mi-ai spus cât de rău e? De ce ai ținut totul pe umerii tăi?

Am urlat la el pentru prima dată în viața mea:

— Pentru că tu ai plecat! Pentru că eu n-am avut de ales!

Mama ne-a privit cu ochii mari și triști:

— Nu vă certați din cauza mea… Vreau doar să fim împreună.

Atunci am înțeles: boala nu ne despărțise; ne adusese mai aproape decât fusesem vreodată. Am început să ne rugăm toți trei seara – uneori doar stând în liniște unul lângă altul.

Mama nu s-a vindecat miraculos. Dar a avut parte de încă un an alături de noi – un an în care am râs, am plâns și am vorbit despre lucruri pe care le-am ascuns toată viața sub preșul tăcerii.

Acum, când privesc înapoi la acele luni cumplite, știu că rugăciunea nu mi-a adus răspunsuri clare sau minuni spectaculoase. Dar mi-a dat puterea să merg mai departe atunci când simțeam că nu mai pot.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi descoperim credința abia când nu mai avem nimic altceva? Și dacă da… e oare prea târziu sau abia atunci începe adevărata noastră vindecare?