Rugăciunea din miezul furtunii: Povestea unei bunici care nu s-a lăsat doborâtă

— Nu mai pot, bunico. Nu mai pot deloc…
Cuvintele Ilincăi, șoptite aproape fără glas, mi-au străpuns inima ca un cuțit. Era trecut de miezul nopții, iar camera ei era scufundată într-o liniște apăsătoare, spartă doar de suspinele ei. M-am așezat lângă ea pe pat, i-am luat mâna rece în palmele mele și am simțit cum tremură.
— Ilinca, draga mea, spune-mi ce te apasă. Sunt aici, nu plec nicăieri.

A tăcut mult timp. Am simțit că fiecare secundă e o eternitate. În mintea mea, se derulau imagini cu ea copil, râzând în curtea casei, alergând după fluturi. Cum ajunsese aici, atât de tristă și pierdută?

— Nu mă mai regăsesc, bunico. La școală mă simt invizibilă. Acasă… mama și tata se ceartă mereu. Nu mai am niciun rost.

Am simțit cum mă cuprinde frica. O frică pe care nu o mai trăisem de când soțul meu, Mircea, s-a stins acum zece ani. Dar atunci eram doar eu cu durerea mea. Acum era vorba de Ilinca, sufletul meu.

Am încercat să-i spun că totul va fi bine, dar cuvintele mi s-au oprit în gât. Știam că nu e suficient. Știam că nu pot să-i promit ceva ce nu depindea doar de mine. În acea noapte, după ce a adormit cu capul pe umărul meu, am îngenuncheat la marginea patului și am început să mă rog. Nu pentru minuni, ci pentru putere. Pentru înțelepciunea de a o ajuta.

A doua zi dimineață, la micul dejun, am încercat să vorbesc cu fiica mea, Raluca.

— Raluca, trebuie să stăm de vorbă despre Ilinca. E ceva serios.

— Mamă, te rog… Nu acum! Sunt întârziată la serviciu și oricum exagerezi mereu!

Am simțit cum mă sufoc între pereții acelei bucătării mici din apartamentul nostru din Ploiești. Raluca era mereu pe fugă, iar ginerele meu, Sorin, abia dacă mai schimba două vorbe cu noi. Tensiunea dintre ei era ca un nor negru care plutea peste toată casa.

În zilele următoare, Ilinca s-a închis tot mai mult în ea însăși. Nu mai mânca aproape nimic, nu mai ieșea din cameră decât când trebuia să meargă la școală. Am încercat să-i propun să mergem împreună la biserică duminica.

— Nu cred că mă ajută cu ceva, bunico… Dumnezeu nu mă vede.

— Ba te vede, Ilinca. Și eu te văd. Și nu te las singură.

Într-o seară, după ce am terminat treburile prin casă, am aprins candela și am început să citesc Psalmii cu voce tare. Nu știu dacă rugăciunea mea a ajuns acolo unde trebuia, dar știu că m-a liniștit pe mine. Și poate că liniștea mea i-a dat și Ilincăi un pic de pace.

Într-o zi de luni, când am venit acasă de la piață, am găsit-o pe Raluca plângând în bucătărie.

— Mamă… cred că ai avut dreptate. Ilinca mi-a spus azi că nu mai vrea să trăiască…

Am simțit că mi se taie picioarele. Am luat-o în brațe pe Raluca și am plâns împreună ca două copii speriate. Atunci am decis că nu mai putem ignora problema.

Am mers împreună la preotul parohiei noastre, părintele Dumitru. Ne-a ascultat cu răbdare și ne-a sfătuit să cerem ajutor specializat pentru Ilinca.

— Rugăciunea e importantă, dar uneori Dumnezeu lucrează prin oameni — prin medici, psihologi… Să nu vă fie rușine să cereți ajutor.

Așa am ajuns la doamna psiholog Elena Popescu. La început Ilinca a refuzat să vorbească. Dar după câteva ședințe, a început să se deschidă. Încet-încet, am văzut cum chipul ei prinde din nou culoare.

În tot acest timp, eu am continuat să mă rog pentru ea în fiecare seară. Am început să citesc din Biblie împreună cu ea și să-i povestesc despre copilăria mea grea din satul natal — despre cum credința m-a ținut pe linia de plutire când tatăl meu a murit la cutremurul din ’77.

Au trecut luni de zile până când Ilinca a început să zâmbească din nou sincer. Într-o duminică dimineață, mi-a spus:

— Bunico… azi vreau să vin cu tine la biserică.

Am simțit că mi se umple sufletul de lumină. Nu pentru că rugăciunea mea ar fi făcut minuni peste noapte, ci pentru că nu am renunțat la ea niciodată.

Astăzi Ilinca merge regulat la terapie și a început să scrie poezii despre ce simte. Raluca și Sorin au acceptat să meargă și ei la consiliere de familie. Casa noastră nu e perfectă — certurile nu au dispărut complet — dar acum știm că nu suntem singuri în fața necazurilor.

M-am întrebat adesea: dacă n-aș fi avut credință, dacă n-aș fi îndrăznit să cer ajutor… oare unde am fi fost acum? Poate că uneori rugăciunea nu schimbă lumea peste noapte — dar schimbă inima celui care se roagă.

Oare câți dintre noi avem curajul să recunoaștem când cineva drag suferă? Și câți avem răbdarea să rămânem lângă el până trece furtuna?