Șaizeci de ani de minciuni: Povestea unei aniversări care mi-a schimbat viața

— Nu pot să cred, Viorel! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Vocea mea tremura, iar paharele de șampanie de pe masă păreau să vibreze odată cu fiecare cuvânt rostit. În jurul nostru, invitații încă râdeau, neștiind că tocmai descoperisem secretul care avea să-mi destrame întreaga existență.

Totul a început în dimineața aceea, când am alergat prin apartamentul nostru din cartierul Titan, încercând să pun la punct ultimele detalii pentru aniversarea lui Viorel. Era o zi mohorâtă de februarie, dar în sufletul meu era cald: urma să-i fac o surpriză soțului meu, bărbatul cu care împărțisem bune și rele timp de 35 de ani. Am aranjat masa cu grijă, am pus florile preferate ale lui Viorel — garoafe roșii — și am pregătit tortul cu nucă și vișine după rețeta mamei mele.

— Mamă, ai nevoie de ajutor? m-a întrebat fiica noastră, Irina, venită special din Cluj pentru eveniment.

— Nu, draga mea, vreau doar să fie totul perfect pentru tatăl tău. Merită asta, după o viață întreagă de muncă.

Nu știam atunci că tot ce credeam despre familia noastră era pe cale să se năruie. Seara, când au început să sosească invitații — colegi de la serviciu, rude, prieteni vechi — Viorel părea mai emoționat ca niciodată. L-am văzut cum își aranja cravata în oglindă și mi-a zâmbit complice.

— Ce-ai pus la cale, Mariana? Ai un aer misterios.

— O să vezi tu, i-am răspuns, încercând să ascund emoția.

Petrecerea a început cu râsete și povești din tinerețe. La un moment dat, ușa s-a deschis și a intrat o femeie necunoscută, ținând de mână un băiat de vreo 15-16 ani. Toată lumea s-a uitat curioasă la ei. Femeia s-a apropiat de Viorel și i-a spus încet:

— La mulți ani, Viorel! Am crezut că e momentul să-l cunoști pe Vlad.

Viorel a încremenit. Irina s-a uitat la mine nedumerită. Eu am simțit cum mi se taie respirația. Femeia aceea — Lidia — era colega lui Viorel de la serviciu, o știam doar din vedere. Dar Vlad… Vlad avea ochii lui Viorel. Nici nu era nevoie de explicații.

Am ieșit pe balcon, încercând să-mi revin. Îmi tremurau mâinile și nu puteam să cred că tot ce trăisem până atunci fusese o minciună. Viorel m-a urmat după câteva minute.

— Mariana, te rog… Lasă-mă să-ți explic…

— Ce să-mi explici? Că ai avut o altă familie timp de 16 ani? Că ai un fiu despre care nu mi-ai spus niciodată?

— Nu e așa cum crezi…

— Atunci cum e? Am ridicat vocea fără să-mi dau seama. Cum e posibil să trăiești atâta timp cu cineva și să nu știi cine e cu adevărat?

Viorel a început să plângă. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil.

— Am greșit enorm. Am fost laș. N-am vrut să vă pierd pe niciunul dintre voi…

În casă se auzeau încă râsete și muzică. Irina a venit la noi pe balcon, cu ochii plini de lacrimi.

— Tată… De ce?

Viorel a încercat să o îmbrățișeze, dar ea s-a tras înapoi. În acel moment am simțit că suntem trei străini pe același balcon, fiecare cu durerea lui.

După petrecere, casa a rămas pustie. Irina s-a întors la Cluj fără să spună prea multe. Eu am dormit pe canapea zile întregi, evitând orice discuție cu Viorel. El încerca să mă convingă că totul fusese o greșeală, că mă iubește pe mine și că Vlad nu fusese niciodată parte din planurile lui.

Dar cum poți să ierți o asemenea trădare? Cum poți să privești un om în ochi după ce ai aflat că viața ta a fost construită pe jumătăți de adevăr?

Mama mea m-a sunat într-o seară:

— Mariana, nu te închide în tine. Viața merge înainte, oricât ar durea.

Dar eu nu voiam să merg înainte. Voiam doar să mă trezesc din coșmarul ăsta. Prietenele mele îmi spuneau că trebuie să-l părăsesc pe Viorel, că nu merit așa ceva. Dar eu nu eram sigură de nimic. Aveam 58 de ani și nu știam dacă mai pot începe o viață nouă.

Într-o zi, Vlad a venit la mine acasă. Era timid și speriat.

— Doamnă Mariana… Nu vreau să vă stric familia. Tata mi-a spus mereu că are o altă viață și că nu trebuie să vă supărăm…

L-am privit lung. Era doar un copil prins într-o poveste care nu era a lui.

— Vlad, tu nu ai nicio vină. Să nu uiți asta niciodată.

Am început să plâng amândoi. În acel moment am simțit pentru prima dată compasiune pentru băiatul acesta și chiar pentru Lidia. Toți eram victimele unei alegeri făcute demult.

Au trecut luni până când am putut vorbi din nou cu Viorel fără ură în glas. Am mers la consiliere de cuplu, am încercat să reconstruim ceva din ruinele rămase. Irina încă nu-i vorbește tatălui ei.

Nu știu dacă voi putea ierta vreodată complet sau dacă voi putea avea din nou încredere în el. Dar știu că viața nu e niciodată alb-negru și că fiecare dintre noi poartă propriile răni ascunse.

Mă întreb uneori: ce înseamnă cu adevărat iertarea? Și cât de mult putem sacrifica din noi pentru a păstra o familie? Voi ce ați face în locul meu?