Salariul nu e iubire: Povestea unei femei între frică și libertate

— Unde ai cheltuit banii ăia? Glasul lui Sorin răsună ca un tunet în bucătăria mică, în timp ce eu mă uitam la plicul cu salariul, aproape gol. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea atât de tare încât aveam impresia că o să-mi sară din piept. Nu era prima dată când treceam prin asta, dar de fiecare dată mă simțeam mai mică, mai lipsită de putere.

— Am cumpărat mâncare și rechizite pentru copii, Sorin. Știi bine că începe școala săptămâna viitoare, am spus încet, încercând să-mi păstrez calmul.

El a oftat zgomotos și a smuls plicul din mâna mea. — Nu știi să te gospodărești! De-aia nu te las să ții tu banii. Dacă ar fi după tine, am muri de foame!

M-am retras în camera copiilor, unde Maria și Vlad se jucau cu niște cuburi vechi. Am zâmbit forțat, încercând să ascund lacrimile care îmi ardeau ochii. Maria m-a privit atentă și m-a întrebat:

— Mami, de ce ești tristă?

— Nu sunt tristă, puiule. Doar obosită.

Dar adevărul era altul. Eram epuizată de ani de zile de când tot salariul meu ajungea direct în mâinile lui Sorin. La început, mi s-a părut normal. El spunea că așa fac familiile unite, că trebuie să avem un buget comun. Dar cu timpul, mi-am dat seama că nu era vorba de unitate, ci de control. Orice leu cheltuit trebuia justificat. Orice dorință personală era considerată risipă.

Mi-am amintit de mama mea, care îmi spunea mereu: „Femeia trebuie să aibă mereu un ban pus deoparte.” Dar eu nu aveam nici măcar bani de autobuz fără să-i cer voie lui Sorin.

Într-o zi, la serviciu, colega mea, Ioana, m-a invitat la o cafea după program. Am ezitat.

— Nu pot… trebuie să ajung acasă repede.

— Livia, tu niciodată nu ieși cu noi. Ce se întâmplă?

Am zâmbit stânjenită și am dat vina pe copii. Dar Ioana nu s-a lăsat:

— Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva… sunt aici.

Am simțit un nod în gât. Nimeni nu știa prin ce trec. Toți credeau că suntem o familie fericită. Dar nimeni nu vedea cât de greu îmi era să respir în propria casă.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Sorin a venit acasă nervos pentru că nu găsise ciorba preferată pe masă. A început să țipe la mine în fața copiilor. M-am simțit atât de umilită încât am fugit la baie și am plâns în șoaptă, ca să nu mă audă nimeni.

În acea noapte, am stat trează ore întregi, gândindu-mă la viața mea. Cum ajunsesem aici? Unde dispăruse fata veselă care visa să devină profesoară și să călătorească? Acum eram doar o umbră a ceea ce fusesem odată.

A doua zi dimineață, când am plecat spre serviciu, Maria m-a îmbrățișat strâns:

— Mami, promite-mi că o să fii fericită!

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. La prânz, am prins curaj și i-am spus Ioanei adevărul:

— Nu am niciun ban la mine niciodată. Tot salariul îl dau soțului meu. Dacă vreau ceva pentru mine sau pentru copii, trebuie să-i cer voie.

Ioana m-a privit șocată.

— Livia… asta nu e normal! Nu meriți să trăiești așa.

Am izbucnit în plâns. Era pentru prima dată când cineva îmi spunea că nu e vina mea.

În zilele următoare, am început să pun deoparte câte 10 lei din banii de cumpărături. Îi ascundeam într-o cutie veche de pantofi din dulapul copiilor. Era puțin, dar pentru mine era un început.

Sorin a observat că sunt mai tăcută și a devenit și mai suspicios.

— Ce ascunzi de mine? Ai pe altcineva?

— Nu ascund nimic, Sorin. Sunt doar obosită.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, mi-am făcut curaj:

— Sorin, vreau să păstrez și eu o parte din salariu. Vreau să pot cumpăra ceva fără să dau explicații pentru fiecare leu.

El a izbucnit:

— Asta e lipsă de respect! Dacă nu-ți convine, poți pleca!

M-am uitat la el și am simțit pentru prima dată că nu-mi mai era frică. Poate pentru că aveam deja 200 de lei ascunși sau poate pentru că Maria îmi spusese să fiu fericită.

În noaptea aceea am dormit puțin, dar dimineața m-am trezit hotărâtă. Am făcut bagajele copiilor și am plecat la mama mea în satul vecin. Când am ajuns acolo, mama m-a luat în brațe fără să spună nimic. Știa totul doar uitându-se la mine.

Au urmat luni grele. Sorin a venit de câteva ori să mă convingă să mă întorc. Mi-a spus că fără el nu mă voi descurca niciodată. Dar fiecare zi fără controlul lui era o gură de aer proaspăt.

Am început să pun bani deoparte din noul meu salariu și să iau decizii pentru mine și copiii mei. Maria și Vlad au început să zâmbească mai des. Eu am început să mă regăsesc încet-încet.

Acum, după doi ani, încă mă întreb dacă am făcut bine sau rău plecând. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc cu frica în suflet.

Oare câte femei mai trăiesc ca mine? Câte dintre noi confundăm controlul cu iubirea? Voi ce ați face în locul meu?