Sângele nu e întotdeauna apă: Povestea încrederii, trădării și iertării

— Nu pot să cred, Leontina! Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Glasul meu răsuna în bucătăria mică, spart de lacrimi și de furie. Stăteam în picioare, cu mâinile tremurânde, ținând în palmă portofelul golit de bani. Leontina, verișoara mea, stătea în prag, cu ochii mari, umezi, și nu scotea niciun cuvânt. În acea clipă, tot ce crezusem despre familie, despre încredere, s-a prăbușit ca un castel de nisip.

Totul a început cu șase luni în urmă, într-o seară ploioasă de noiembrie. Telefonul a sunat târziu, iar vocea Leontinei era spartă de plâns. „Nu mai am unde să mă duc, Ilinca. Te rog, ajută-mă.” Nu am stat pe gânduri. Am crescut împreună, am împărțit haine, jucării, secrete. Pentru mine, Leontina era ca o soră. Am deschis ușa și inima, convinsă că sângele nu minte, că familia e tot ce contează când viața te pune la pământ.

Primele săptămâni au fost grele. Leontina era abătută, tăcută, se mișca prin casă ca o umbră. Încercam să o încurajez, să o fac să uite de divorțul dureros prin care trecuse, de pierderea locului de muncă, de certurile cu mătușa noastră, Viorica. Îi găteam mâncărurile preferate, îi lăsam bilețele cu încurajări pe frigider, îi ofeream tot ce aveam mai bun. Soțul meu, Radu, era mai rezervat, dar nu a zis nimic. „E familia ta, Ilinca, știi tu mai bine.”

Cu timpul, Leontina a început să-și revină. Zâmbea mai des, ieșea la plimbări, chiar și-a găsit un job part-time la o florărie din cartier. Mă bucuram să o văd din nou vie, să simt că am ajutat-o să se ridice. Dar, pe măsură ce ea părea să-și recapete echilibrul, eu am început să observ lucruri ciudate. Bani care dispăreau din portofel, bijuterii lipsă, chiar și câteva haine pe care nu le mai găseam. La început am dat vina pe neatenție, pe oboseală. Dar suspiciunea a crescut ca o umbră între noi.

Într-o seară, după ce Radu a adormit, am găsit în geanta Leontinei brățara de argint pe care o primisem de la mama. Am simțit cum mi se taie respirația. Am pus brățara la loc, fără să spun nimic. M-am mințit că poate doar a vrut să o poarte, să simtă ceva din trecutul nostru comun. Dar a doua zi, când am găsit portofelul gol, nu am mai putut să mă prefac.

— De ce, Leontina? De ce ai făcut asta? am întrebat-o, cu vocea spartă.

Ea a izbucnit în plâns, s-a prăbușit pe podea, cu fața în palme. „Nu știu… Nu știu ce-i cu mine. Mă simt pierdută, Ilinca. Am vrut să-ți spun, dar mi-a fost rușine. Am nevoie de bani, am datorii, nu știu cum să ies din asta…”

Am simțit un amestec de furie, milă și neputință. Cum să ierți pe cineva care ți-a trădat încrederea, dar care e totodată sânge din sângele tău? Radu a intrat în bucătărie, atras de gălăgia noastră. „Ce se întâmplă aici?”

— M-a furat, Radu. Leontina m-a furat.

El a privit-o cu o răceală pe care nu i-o știam. „Nu mai are ce căuta aici, Ilinca. Ajunge.”

Am rămas singură cu Leontina, care plângea în hohote. Am încercat să o liniștesc, dar nu mai găseam cuvintele. În acea noapte, nu am dormit deloc. Mă întrebam unde am greșit. Oare am fost prea naivă? Prea încrezătoare? Sau poate Leontina era atât de disperată încât nu a mai văzut altă cale?

A doua zi, Leontina și-a făcut bagajele. Nu a spus mare lucru, doar „Îmi pare rău, Ilinca. Nu meritai asta.” Am privit-o cum pleacă, cu sufletul sfâșiat. După ce ușa s-a închis, am izbucnit în plâns. Mă simțeam vinovată, trădată, dar și goală pe dinăuntru. Radu a încercat să mă consoleze, dar între noi s-a așternut o tăcere grea. „Nu poți salva pe toată lumea, Ilinca”, mi-a spus el într-o seară, dar nu m-a ajutat cu nimic.

Au trecut săptămâni. Am evitat să vorbesc cu familia despre ce s-a întâmplat. Mătușa Viorica m-a sunat, curioasă de ce Leontina nu mai răspunde la telefon. Am mințit, spunând că e ocupată cu munca. Nu am avut puterea să recunosc adevărul. Mă simțeam ca și cum aș fi eșuat ca om, ca verișoară, ca sprijin.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la Leontina. Era scrisă cu litere tremurate, plină de regrete. „Știu că nu merit iertarea ta, Ilinca. Dar vreau să știi că nu am făcut-o din răutate. M-am simțit atât de singură și de pierdută, încât am crezut că nimic nu mai contează. Îți mulțumesc că ai avut grijă de mine când nimeni altcineva nu a făcut-o. Sper să mă ierți într-o zi.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. M-am gândit la copilăria noastră, la serile când ne ascundeam sub plapumă și ne spuneam povești, la promisiunile făcute pe ascuns că vom fi mereu una pentru cealaltă. Unde s-a rupt totul? Oare aș fi putut face ceva diferit? Să fiu mai atentă, mai fermă, mai puțin naivă?

Am început să mă întreb ce înseamnă, de fapt, iertarea. E un dar pe care îl faci celuilalt sau o eliberare pentru tine însuți? Am încercat să-mi găsesc liniștea, să nu mă mai învinovățesc. Dar rana trădării e adâncă și nu se vindecă ușor.

Uneori, mă gândesc să o sun pe Leontina, să-i spun că o iert, că vreau să o ajut să se ridice din nou. Alteori, mă tem că aș deschide iar ușa durerii. Dar poate că, până la urmă, sângele nu e întotdeauna apă, dar nici nu e o garanție a fericirii. Poate că iertarea e singura cale spre vindecare, chiar dacă nu uităm niciodată.

Mă întreb: voi putea vreodată să am din nou încredere în cineva? Sau rana asta va rămâne mereu acolo, ca o umbră între mine și cei pe care îi iubesc? Voi ce ați face în locul meu?