Șaptezeci de ani și invizibilă: Povestea mea despre singurătate și dorința de a fi văzută

— Irina, nu vii și tu pe la mine săptămâna asta? Am făcut plăcinta ta preferată, cu mere și scorțișoară…

Vocea mea răsună stins în telefon, iar răspunsul vine după o pauză lungă, apăsătoare.

— Mamă, am foarte mult de lucru. Poate weekendul viitor, bine?

Închid încet telefonul, încercând să nu las lacrimile să-mi curgă pe obraji. Mă uit la ceas: e abia ora patru după-amiaza, dar în apartamentul meu din Pitești e deja întuneric. Mă ridic greoi de pe canapea, mă uit la plăcinta rămasă neatinsă pe masă și mă întreb dacă Irina chiar mai are nevoie de mine sau dacă am devenit doar o povară, o amintire incomodă dintr-o altă viață.

Mi-e dor de zilele când Irina era mică, când venea alergând acasă de la școală, cu obrajii roșii și ochii plini de lumină. Atunci eram centrul universului ei. Acum, universul ei e la București, între ședințe, prieteni și un bărbat pe care nu l-am întâlnit niciodată. Mă simt ca o piesă de mobilier vechi, uitată într-un colț, pe care nimeni nu o mai bagă în seamă.

Într-o zi, la piață, mă întâlnesc cu vecina mea, tanti Viorica. Ea are noroc, copiii ei vin des pe la ea, îi aduc nepoții, îi povestesc de toate. O invidiez, deși știu că nu e frumos. Îmi spune, cu glas cald:

— Maria, de ce nu vii și tu la noi la o cafea? Poate te mai înveselești…

Dar nu pot. Nu vreau să fiu povara nimănui. Mă întorc acasă, unde mă așteaptă liniștea apăsătoare și mirosul de plăcintă rece. Îmi pun un ceai, deschid televizorul, dar nu aud nimic din ce se spune. Gândurile mele se învârt în jurul Irinei. Oare chiar sunt atât de inutilă?

Seara, încerc să-i scriu un mesaj. Șterg de trei ori textul, apoi, cu degetele tremurânde, scriu: „Mi-e dor de tine, mamă.” Primesc un simplu „Și mie, te pup.”

Într-o duminică, mă hotărăsc să merg la București, fără să-i spun. Îmi iau paltonul cel bun, îmi pun baticul și pornesc la gară. În tren, mă uit pe geam la câmpurile înghețate și mă gândesc la toate momentele în care am pus fericirea Irinei mai presus de a mea. Când ajung, o sun de jos, din fața blocului.

— Mamă, ce cauți aici? Nu puteai să mă anunți?

Vocea ei e iritată, dar urcă totuși să-mi deschidă. În apartamentul ei miroase a cafea și a parfum scump. Pe masă, hârtii împrăștiate, laptopul deschis. Irina pare obosită, cu cearcăne adânci.

— Nu am mult timp, am de terminat un raport. Vrei ceva de băut?

— Nu, mulțumesc, spun încet. Am vrut doar să te văd…

Stăm amândouă la masă, în tăcere. Încerc să-i povestesc de vecini, de grădină, dar simt că nu mă ascultă. Privește mereu la telefon, răspunde la mesaje. Mă simt invizibilă, ca și cum aș fi o fantomă în viața ei.

— Mamă, nu pot acum. Chiar nu vezi că am treabă? Poate data viitoare…

Mă ridic, îmi iau paltonul și ies fără să spun nimic. Pe drum spre gară, lacrimile îmi curg pe obraji, dar nu mă opresc. În tren, mă uit la mâinile mele bătrâne, la ridurile care spun povestea unei vieți trăite pentru alții. Oare așa trebuie să fie bătrânețea? Să devii invizibil pentru cei pe care i-ai iubit cel mai mult?

Câteva zile mai târziu, primesc un telefon de la Irina. Vocea ei e mai caldă, dar tot grăbită.

— Mamă, îmi pare rău că am fost așa. Am avut o perioadă grea. Poate vii la mine de Crăciun?

— Dacă vrei tu, vin, îi răspund, dar în sufletul meu simt că nu mai pot spera la apropierea de altădată. Poate că trebuie să învăț să trăiesc cu această distanță, să-mi găsesc bucuria în altceva.

În Ajunul Crăciunului, Irina vine totuși la mine, cu o pungă de cadouri și un zâmbet obosit. Stăm la masă, mâncăm sarmale, dar între noi plutește o tăcere grea. Încerc să-i spun cât de mult mi-a lipsit, dar cuvintele nu ies. Ea mă privește, apoi spune încet:

— Știu că nu sunt fiica pe care ți-ai dorit-o, mamă. Dar și mie mi-e greu…

Atunci, pentru prima dată, simt că nu sunt singură în durerea mea. Poate că nici Irina nu știe cum să se apropie de mine, poate că și ea se simte pierdută în lumea asta grăbită.

După ce pleacă, rămân singură în apartament, cu miros de cozonac și luminițe pâlpâind la geam. Mă uit la poza cu Irina mică și mă întreb: oare când am început să fim străine una pentru cealaltă? Oare mai putem regăsi drumul înapoi?

Poate că nu sunt singura mamă care se simte invizibilă. Poate că și voi, cei care citiți, ați simțit vreodată această durere. Ce putem face ca să nu ne pierdem unii pe alții, chiar și atunci când viața ne duce în direcții diferite? Voi cum ați reușit să vă regăsiți cu cei dragi?