Scrisoarea din sertarul mamei

— Nu ai voie să umbli acolo, Irina! — vocea mamei răsuna și acum în mintea mea, deși ea nu mai era de câteva zile. Sertarul din dreapta al măsuței de toaletă fusese mereu interzis, ca o cutie a Pandorei. În stânga găseam elastice de păr, bilete vechi de cinema, ace și agrafe, dar dreapta… Dreapta era încuiată cu o cheie mică, pe care mama o purta la gât, ascunsă sub bluză.

Duminica după înmormântare, când florile din salon începeau să se ofilească și casa mirosea a tămâie și a gol, am găsit cheia. Era prinsă de lanțul de la ceasul ei vechi. Am stat mult cu ea în palmă, simțind-o rece și grea. Am deschis sertarul cu o teamă pe care nu mi-o explicam. Printre câteva fotografii îngălbenite și o batistă brodată cu inițialele ei, am găsit un plic alb, pe care scria cu litere tremurate: „Pentru Irina, când nu voi mai fi”.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am rupt plicul cu mâinile tremurânde și am început să citesc. „Draga mea Irina, dacă citești aceste rânduri, înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Poate că nu am știut să-ți arăt cât te iubesc. Poate că am greșit mult față de tine. Dar vreau să știi adevărul despre copilăria ta…”

Am simțit cum lumea se clatină sub mine. Mama îmi ascunsese ceva? Ce adevăr putea fi atât de grav încât să nu mi-l spună niciodată în față? Am continuat să citesc, lacrimile curgându-mi pe obraji.

„Când aveai șase ani, tatăl tău a vrut să plece. Nu pentru că nu te iubea, ci pentru că eu îl împingeam departe. Eram geloasă pe dragostea lui pentru tine. Mi-era teamă că mă vei uita pe mine. Așa că l-am alungat, iar ție ți-am spus că a murit într-un accident. Nu a fost adevărat. Tatăl tău trăiește.”

Am scăpat scrisoarea din mână. Îmi amintesc serile când plângeam după tata și mama mă strângea la piept, spunându-mi că el e un înger acum. Îmi amintesc cum mă certa când îi puneam prea multe întrebări despre el. Toată viața mea fusese construită pe o minciună.

Am ieșit din cameră clătinându-mă. În bucătărie, sora mea mai mică, Ana, stătea cu ochii roșii la masa plină de farfurii nespălate.

— Ce-ai pățit? — m-a întrebat ea.
— Nimic… doar… — am bâiguit eu.

Nu puteam să-i spun încă. Nici nu știam dacă vreau să afle.

În zilele următoare, am început să văd totul altfel: de ce mama era atât de posesivă cu mine, de ce nu mă lăsa niciodată să dorm la prietene sau să plec în tabere. De ce fiecare aniversare era umbrită de tristețe. De ce nu vorbea niciodată despre trecut.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, am luat scrisoarea și am citit-o din nou. La final era un număr de telefon și un nume: „Dacă vei vrea vreodată să-l cunoști pe tatăl tău, sună-l pe Victor.”

Am stat toată noaptea cu telefonul în mână. M-am gândit la toate momentele în care am simțit că nu aparțin nicăieri, la toate certurile cu mama despre libertate și încredere. La cât de mult mi-am dorit să fiu văzută și acceptată așa cum sunt.

A doua zi dimineață, am sunat.

— Alo? — vocea unui bărbat matur, ușor răgușită.
— Bună ziua… Mă numesc Irina… Sunt fiica Mariei… — vocea mi s-a frânt.
O tăcere lungă la celălalt capăt.
— Irina… — a spus el încet. — Am așteptat ziua asta douăzeci de ani.

Am început să plâng fără rușine. Am vorbit ore întregi. Mi-a povestit despre viața lui după ce a plecat, despre cât de mult a încercat să mă caute, dar mama nu i-a permis niciodată să mă vadă. Mi-a spus că are o altă familie acum, doi copii mari care nu știu nimic despre mine.

— Nu vreau să-ți stric viața… — i-am spus printre suspine.
— Tu ești viața mea, Irina. Nici nu știi cât mi-ai lipsit.

După acea conversație, totul s-a schimbat între mine și Ana. I-am spus adevărul într-o seară ploioasă, când stăteam amândouă pe canapea și ne uitam la poze vechi.

— Ana… tata trăiește. Mama ne-a mințit.
Ea s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că luna e făcută din brânză.
— Nu te cred! — a țipat ea. — Mama nu ar fi făcut asta!
— Uite scrisoarea… citește-o tu!

A citit-o cu ochii mari și mâinile tremurânde. Apoi a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns.
— Ce facem acum?
— Nu știu… — i-am răspuns sincer.

Au urmat luni de frământări. Familia noastră s-a destrămat și s-a recompus în alte forme. Bunica ne-a certat că „răscolim trecutul”, unchiul Dan ne-a spus că „așa a fost mai bine”. Dar eu nu mai puteam trăi cu minciuna.

L-am întâlnit pe tata într-o cafenea micuță din centrul Bucureștiului. Era emoționat, cu părul alb la tâmple și ochii umezi.
— Ești la fel ca mama ta când era tânără… — mi-a spus zâmbind trist.
Am vorbit ore întregi despre copilăria mea pierdută și despre anii lui de singurătate.

Încet-încet, am început să-l cunosc pe Victor și pe frații mei vitregi. Nu a fost ușor; au fost multe resentimente, multe întrebări fără răspuns. Dar am simțit că mă regăsesc pe mine însămi abia acum, când toate piesele puzzle-ului au început să se potrivească.

Mama nu mai e aici să-i cer iertare sau să o iert eu pe ea. Dar uneori mă gândesc: oare cât de mult rău pot face secretele părinților asupra copiilor lor? Oare e vreodată prea târziu să afli adevărul despre cine ești cu adevărat?