Scrisori din trecut: Povestea unei fiice și a tatălui ei pierdut

— Nu înțeleg de ce tot aduni toate vechiturile astea, Irina! — vocea mamei răsuna încă în mintea mea, deși ea nu mai era acolo să mă certe. Era o zi mohorâtă de martie, iar eu stăteam în mijlocul sufrageriei, cu genunchii la piept, înconjurată de cutii prăfuite. Mă simțeam ca un copil pedepsit, deși aveam deja treizeci și doi de ani. Îmi era dor de mama, dar și furia mă rodea pe dinăuntru. Toată copilăria mea fusese o luptă între dorința de a fi iubită și sentimentul că nu sunt niciodată destul.

Când am dat peste cutia aceea mică, uitată în fundul șifonierului, am simțit un fior ciudat. Era sigilată cu bandă adezivă veche, pe care scria cu pixul: „Nu deschide”. Am zâmbit amar. Mama mereu avea secretele ei. Am rupt banda cu un gest hotărât și am ridicat capacul. Înăuntru erau zeci de plicuri îngălbenite, legate cu o sfoară subțire. Pe fiecare era scris același nume: „Irina”. Al meu.

Am tras primul plic și l-am deschis cu mâinile tremurânde. Scrisul era necunoscut, dar cald, rotund, plin de emoție. „Draga mea fetiță, nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri…” Am simțit cum mi se strânge inima. Am citit mai departe, cu lacrimi în ochi. Era tata. Tata, despre care mama îmi spusese mereu că ne-a părăsit când aveam doar patru ani. Tata, pe care îl uram în tăcere pentru fiecare aniversare ratată, pentru fiecare serbare la care nu a venit niciodată.

Scrisorile erau datate din fiecare an al copilăriei mele. În fiecare, tata îmi povestea despre viața lui, despre cât îi lipsesc zâmbetul meu și îmbrățișările mele. Îmi descria cum mergea la muncă în fiecare zi gândindu-se la mine, cum visa să mă vadă crescând. Îmi trimitea urări de ziua mea, îmi povestea despre bunicii din partea lui pe care nu i-am cunoscut niciodată.

Am citit ore întregi, uitând de tot ce era în jur. Fiecare scrisoare era o rană nouă și o alinare în același timp. Cum putuse mama să-mi ascundă toate astea? Cum putuse să mă lase să cred că nu am fost dorită?

Seara târziu, am sunat-o pe mătușa Elena, sora mamei. Vocea ei tremura când i-am spus ce am găsit.
— Irina, nu e momentul… Mama ta a făcut ce a crezut că e mai bine pentru tine.
— Să mă mintă? Să mă lase să cred că tata nu m-a iubit niciodată?
— Era speriată… După ce s-au despărțit, a crezut că dacă te ține departe de el, te va proteja.
— De cine? De el sau de ea însăși?

Am închis telefonul plângând. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele din copilărie când am întrebat-o pe mama despre tata și ea schimba subiectul sau îmi spunea că „nu merită să-ți bați capul cu el”. M-am gândit la serile când mă rugam să vină să mă ia acasă la el, la zilele când îi vedeam pe ceilalți copii cu tații lor și simțeam un gol imens în piept.

A doua zi dimineață am luat o hotărâre: trebuia să-l găsesc pe tata. Nu mai conta ce-mi spusese mama sau ce crezusem eu până atunci. Aveam nevoie de răspunsuri.

L-am găsit după câteva zile de căutări pe Facebook. Se numea încă Dumitru Popescu și locuia într-un orășel din apropiere de Pitești. Am scris un mesaj scurt: „Sunt Irina. Am găsit scrisorile tale.”

Răspunsul a venit după câteva ore: „Nu pot să cred… Ești tu? Te rog, lasă-mă să te văd.”

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din orașul lui. Când l-am văzut intrând, cu părul alb și ochii obosiți dar blânzi, am simțit cum mi se rupe sufletul. S-a oprit în fața mea și a început să plângă fără rușine.
— Iartă-mă… Iartă-mă că n-am fost acolo…
— Nu e vina ta — am spus încet, dar vocea mi s-a frânt.

Am vorbit ore întregi. Mi-a povestit cum mama refuzase orice contact după divorț, cum îi trimitea scrisori și cadouri pe care ea nu mi le dădea niciodată. Cum a încercat să mă vadă la școală, dar mama îl amenințase că va chema poliția dacă se mai apropie.

— Am vrut să te protejez de scandaluri… — mi-a spus mama când am confruntat-o după aceea.
— M-ai protejat sau m-ai pedepsit?

A urmat o perioadă grea. Am început să merg la terapie ca să pot procesa tot ce aflasem. Relația cu mama s-a răcit mult — nu-i puteam ierta ușor minciuna care mi-a marcat viața. Dar încet-încet am început să-l cunosc pe tata. Mergeam împreună la plimbare prin parc, vorbeam despre orice — despre copilăria mea pierdută, despre regretele lui, despre speranțele mele.

Într-o zi m-a întrebat:
— Crezi că poți să mă ierți vreodată?
Am zâmbit trist:
— Nu trebuie să te iert pe tine… Trebuie să mă iert pe mine pentru toți anii în care am urât un om care m-a iubit fără ca eu să știu.

Acum privesc spre viitor cu mai mult curaj. Încerc să reconstruiesc ceea ce s-a pierdut și să nu las trecutul să-mi dicteze cine sunt. Dar uneori mă întreb: câți dintre noi trăim cu adevăruri ascunse? Câți copii cresc cu jumătăți de adevăruri doar pentru că adulții cred că știu ce e mai bine pentru ei?

Poate că e timpul să vorbim deschis despre greșelile noastre și să avem curajul să cerem iertare — chiar dacă doare.