Singurătatea din mijlocul familiei: Povestea mea după nașterea Zinei

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! Trebuie să pleci la ai tăi, măcar o vreme. Am nevoie de liniște, de spațiu, de… nu știu, de altceva!
Cuvintele lui Radu au căzut peste mine ca o ploaie rece, tăioasă. Eram în bucătăria noastră mică din Bacău, cu Zina în brațe, abia adormită după două ore de plâns neîntrerupt. Mă uitam la el, încercând să-mi dau seama dacă glumește. Dar nu glumea. Ochii lui erau goi, obosiți, iar vocea îi tremura a nervi și neputință.

— Cum adică să plec? Cu cine să mă duc?
— La ai tăi! Măcar două săptămâni. Nu mai rezist. Nu pot să dorm, nu pot să mă concentrez la serviciu… Nu mai sunt eu!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Zina s-a foit în brațele mele și a început iar să scâncească. Am încercat să-i spun că și eu sunt obosită, că nici eu nu dorm de nopți întregi, că nici eu nu mai sunt eu. Dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât.

A doua zi dimineață, am făcut bagajul. Mama m-a întâmpinat la ușă cu ochii umezi și brațele larg deschise. Tata a încercat să pară vesel, dar i-am văzut privirea îngrijorată când a văzut cât de palidă sunt. În camera copilăriei mele, cu Zina plângând aproape non-stop din cauza colicilor, am simțit pentru prima dată în viață că nu mai am niciun control.

— Ana, trebuie să te odihnești și tu, mi-a spus mama într-o seară, încercând să-mi ia copilul din brațe.
— Nu pot… dacă plânge? Dacă nu fac ceva bine? Dacă Radu nu mă mai vrea deloc?

Mama a oftat și m-a mângâiat pe păr.
— O să treacă și asta. Dar trebuie să vorbești cu el. Să-i spui ce simți.

Dar cum să-i spun? Radu nu răspundea la mesaje decât sec: „Sunteți bine?” „Ai nevoie de bani?” „Nu știu când pot veni.”

Într-o noapte, după ce Zina a adormit epuizată de plâns, am ieșit pe balconul mic al apartamentului părinților mei. Am început să plâng în hohote, fără să mă mai pot opri. Mă simțeam vinovată că nu sunt o mamă bună, că nu sunt o soție bună, că nu sunt destul pentru nimeni.

A doua zi dimineață, tata mi-a pus o cană de ceai pe masă.
— Ana, știu că e greu. Dar nu e vina ta. Și nici a lui Radu. Poate doar… nu știe cum să fie tată. Poate nici tu nu știi cum să fii mamă încă. Dar nimeni nu știe la început.

Am dat din cap, dar în sufletul meu era doar ceață și durere. Zina a început iar să plângă și am fugit la ea, ca și cum doar eu aș fi putut s-o salvez.

Au trecut două săptămâni. Radu nu a venit niciodată să ne vadă. Într-o seară, mi-a scris: „Poate ar trebui să mai rămâi la ai tăi o vreme. Încă nu sunt pregătit.”

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi. Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit alegându-l pe el sau dacă nu cumva eu sunt problema. Mama încerca să mă încurajeze:

— Ana, trebuie să te gândești la tine și la Zina acum. El trebuie să-și dea seama singur ce vrea.

Dar cum să trăiesc fără el? Cum să cresc un copil singură? Într-o zi, am ieșit cu Zina în parc și am văzut alte mame cu soții lor: râdeau împreună, își țineau copiii în brațe, se sprijineau unul pe altul. M-am simțit invizibilă și exclusă dintr-o lume la care visam de mică.

Într-o seară, după ce Zina a adormit liniștită pentru prima dată în mult timp, am deschis laptopul și am început să scriu un mesaj lung către Radu. I-am spus tot: cât de singură mă simt, cât de greu îmi este fără el, cât de mult mi-aș fi dorit să fim o echipă. I-am spus că îl iubesc încă, dar că nu pot lupta singură pentru familia noastră.

Răspunsul lui a venit abia după două zile: „Nu știu dacă pot fi tată acum. Poate nici soț. Îmi pare rău.”

Atunci am înțeles că uneori poți fi mai singur într-o relație decât dacă ai fi complet singur pe lume. Am plâns mult în acea noapte, dar dimineața m-am trezit cu un sentiment ciudat de liniște: poate că drumul meu abia acum începe.

Zina s-a trezit zâmbind pentru prima dată și m-am gândit că poate totuși pot fi destul pentru ea. Poate că nu e vina mea că Radu a cedat. Poate că uneori trebuie să fii tu însăți sprijinul pe care îl cauți la alții.

Mă întreb acum: câte femei trec prin asta fără ca cineva să le audă strigătul? Oare chiar trebuie să fim atât de singure în lupta asta? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?