Singurătatea pe care am ales-o fără să știu: Povestea mea

— Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni! am strigat, trântind ușa bucătăriei în urma mea. Era o seară rece de noiembrie, iar fiica mea, Irina, mă privea cu ochii umezi, încercând să-mi spună că ar vrea să mă ajute mai mult. Dar eu, Maria, femeia care a crescut doi copii singură după ce soțul meu, Doru, a plecat cu alta, nu aveam nevoie de nimeni. Sau cel puțin așa credeam atunci.

Îmi amintesc perfect acea zi. Aveam 67 de ani și încă mă încăpățânam să car plasele grele de la piață, să spăl geamurile la două camere și să gătesc sarmale pentru toată familia de Crăciun. Irina insista să vină să mă ajute, dar eu refuzam mereu. „Lasă, mamă, nu e nevoie. Mă descurc singură.” Așa am fost toată viața: o femeie de fier, care nu cere ajutor nici când îi e greu.

Când eram tânără, nu aveam timp să mă gândesc la mine. Mă trezeam la cinci dimineața, pregăteam micul dejun pentru copii, îi duceam la școală, apoi mergeam la serviciu la fabrica de confecții. Seara făceam cumpărături, găteam, spălam, făceam temele cu copiii. Doru era tot mai absent, iar apoi a dispărut de tot. Nu mi-am permis niciodată să plâng în fața copiilor. Am tras de mine până la epuizare, convinsă că doar așa pot ține familia pe linia de plutire.

Anii au trecut. Copiii au crescut și au plecat fiecare pe drumul lui. Irina s-a mutat la București, unde lucrează ca medic rezident. Rareori are timp să mă sune. Radu, băiatul meu, s-a stabilit în Cluj cu soția lui și cei doi copii. Îl văd doar de sărbători și atunci totul e pe fugă. Eu am rămas în apartamentul nostru mic din Ploiești, cu pereții care poartă încă urmele mâinilor lor mici.

La început mi-a plăcut liniștea. Puteam citi cât voiam, mă uitam la seriale turcești și ieșeam la piață să stau la taclale cu vecinele. Dar încet-încet liniștea a devenit apăsătoare. Într-o zi m-am trezit că nu mai am cui să spun „bună dimineața”. Telefonul nu mai suna decât pentru reclame sau facturi.

Într-o seară de iarnă, am alunecat în baie și am stat pe jos aproape o oră până am reușit să mă ridic. Am plâns atunci ca un copil. Mi-am dat seama cât de vulnerabilă sunt și cât de mult mi-aș fi dorit ca cineva să fie acolo cu mine. Dar cui să-i spun? Irina era mereu ocupată, Radu la sute de kilometri distanță. Vecinele mele erau și ele bătrâne și bolnave.

A doua zi am primit un telefon de la Irina.
— Mamă, te rog frumos să te gândești serios să vii la mine o perioadă! Nu vreau să aud că ai pățit ceva și nu ai pe nimeni lângă tine!
— Nu vreau să fiu o povară pentru tine, Irina! Ai destule pe cap cu spitalul și cu viața ta!
— Nu e vorba despre povară! E vorba că îmi pasă!

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. De ce mi-e atât de greu să accept ajutorul? De ce m-am încăpățânat toată viața să fiu singură?

În zilele următoare am început să observ cât de mult m-am izolat. Nu mai ieșeam aproape deloc din casă. Mâncam pe fugă, fără poftă. Mă uitam ore întregi pe geam la copiii care se jucau în fața blocului și mă întrebam dacă și copiii mei își mai amintesc de mine.

Într-o duminică după-amiază am primit vizita neașteptată a lui Radu. A intrat pe ușă cu un buchet mare de flori și cu nepoțica lui de mână.
— Mamă, știi că te iubim? De ce nu ne suni niciodată? De ce nu ne spui când ai nevoie de ceva?
— Nu vreau să vă deranjez…
— Nu ne deranjezi! Ne doare când vedem că te chinui singură!

Atunci am izbucnit în plâns. Toate zidurile pe care le-am ridicat în jurul meu s-au prăbușit într-o clipă. Mi-am dat seama că mândria mea a fost o armură care m-a protejat cândva, dar acum mă sufocă.

De atunci încerc să fiu mai deschisă. Am început să accept vizitele copiilor mei, chiar dacă uneori simt că îi încurc. Încerc să le spun ce simt și ce îmi doresc. Dar tot mai des mă trezesc seara stând singură pe canapea, ascultând ticăitul ceasului și visând ca cineva să bată la ușă.

Mă gândesc adesea: oare câți dintre noi ajungem prizonieri ai propriei independențe? Oare cât valorează mândria când nu mai ai pe nimeni lângă tine?

Poate că nu e prea târziu să schimb ceva… Sau poate că e nevoie doar de un pas mic: să recunosc că am nevoie de ceilalți.

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați rupe tăcerea dintre voi și cei dragi?