Soarele altora: Povestea micuței Ana și despărțirea care mi-a frânt inima

— Nu, nu! Nu-mi luați copilul! am urlat, cu vocea spartă, în timp ce doctorul Popescu încerca să-mi explice, pentru a treia oară, că Ana nu mai are nicio șansă. Mâinile îmi tremurau, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi sărate, care-mi ardeau obrajii. În salonul 203, la etajul trei al Spitalului Marie Curie, timpul se oprise. Pe patul alb, Ana, fetița mea cu ochi ca cerul de aprilie, respira greu, conectată la aparate care bipăiau monoton, ca un ceas care anunța sfârșitul.

— Irina, știu că e greu, dar… există copii care pot trăi datorită Anei, a spus doctorul, cu voce joasă, evitând să mă privească în ochi.

Nu voiam să aud. Nu voiam să accept. Cum să-mi las copilul să plece? Cum să aleg între speranța absurdă și realitatea crudă? Soțul meu, Radu, stătea în colțul camerei, cu pumnii strânși și privirea pierdută. Nu plângea. Niciodată nu plângea în fața mea. Dar știam că în el se dărâmase totul.

— Irina, trebuie să fim puternici pentru ea, mi-a șoptit el, încercând să mă ia de mână. L-am respins. Nu voiam să fiu puternică. Voiam doar să-mi țin copilul în brațe și să mă trezesc din coșmarul ăsta.

Totul a început cu o simplă răceală. Ana făcuse febră, apoi convulsii. În câteva ore, am ajuns la urgență. Diagnosticul: meningită fulminantă. În două zile, lumea noastră s-a prăbușit. Medicii au făcut tot ce-au putut, dar infecția i-a afectat creierul ireversibil. Am refuzat să cred. Am stat nopți întregi lângă patul ei, rugându-mă la Dumnezeu, la sfinți, la orice forță nevăzută să mi-o lase pe Ana.

În a treia noapte, asistenta Maria a venit la mine cu o cană de ceai.

— Știu că nu vrei să auzi asta, dar… dacă ai putea salva alți copii? Dacă Ana ar putea fi soarele din viața altora?

Am izbucnit în plâns. Cum să fiu soare pentru alții când eu mă sting? Am ieșit pe hol, unde am dat peste mama mea, Elena, care venise de la Bacău să fie lângă noi.

— Mamă, nu pot… Nu pot să fac asta, i-am spus, prăbușindu-mă în brațele ei.

— Irina, știu că doare. Dar gândește-te: dacă ar fi fost Ana pe lista de așteptare? Dacă altă mamă ar fi putut să-i salveze viața?

Cuvintele ei mi-au rămas în minte ca un ecou dureros. În acea noapte, am visat-o pe Ana alergând printr-un câmp cu maci, râzând și strigându-mă. M-am trezit plângând, cu inima frântă.

Dimineața, am intrat în salon și am găsit-o pe asistenta Maria cântând încet ‘Somnoroase păsărele’. Ana părea liniștită, de parcă ar fi dormit adânc. Am luat-o de mână și am simțit căldura ei slabă.

— Ana, iubita mea, dacă asta e singura cale să fii mereu vie… atunci dăruiește-ți lumina altora, i-am șoptit printre suspine.

Am semnat hârtiile cu mâna tremurândă. Doctorul Popescu mi-a mulțumit cu ochii în lacrimi. În acea zi, trei copii au primit o nouă șansă la viață datorită Anei.

După înmormântare, casa noastră a rămas goală. Jucăriile Anei stăteau nemișcate, iar pătuțul ei era neatins. Radu s-a închis în el, iar eu am început să scriu scrisori către părinții copiilor salvați. Nu am primit niciun răspuns mult timp, dar într-o zi, am găsit în cutia poștală o scrisoare de la o mamă din Iași:

„Dragă Irina, nu există cuvinte pentru durerea ta, dar datorită Anei, băiețelul meu, Vlad, poate alerga din nou prin parc. Îți mulțumesc că ai avut curajul pe care eu nu l-aș fi avut niciodată. Ana va trăi mereu în inima noastră.”

Am plâns ore în șir, dar pentru prima dată, lacrimile nu erau doar de durere, ci și de recunoștință. Am început să merg la grupuri de sprijin pentru părinți care au trecut prin pierderi similare. Am întâlnit-o pe Mihaela, care și-a pierdut fiica într-un accident de mașină și a ales să doneze organele ei. Ne-am îmbrățișat fără cuvinte, știind că doar noi putem înțelege cu adevărat ce înseamnă să-ți lași copilul să plece pentru a salva alți copii.

Au trecut doi ani de atunci. Radu și cu mine încă avem zile în care nu putem vorbi despre Ana fără să plângem. Dar am învățat să trăim cu durerea și să găsim sens în gestul nostru. Am devenit voluntari la o fundație pentru donarea de organe și vorbim cu alte familii aflate în pragul aceleiași decizii imposibile.

Uneori mă întreb: oare am făcut bine? Oare Ana ar fi vrut asta? Dar când văd copiii salvați alergând prin parc, simt că sufletul ei zboară odată cu ei.

Poate că nu există răspunsuri simple la astfel de întrebări. Dar vă întreb pe voi: ce ați fi făcut în locul meu? Cum găsim puterea să transformăm cea mai mare durere într-o rază de speranță pentru alții?