Soția mea era însărcinată, iar familia mea a vrut să o dea afară de la petrecere. Încă mă întreb dacă am greșit că am tăcut atunci.

— Ce caută ea aici? a întrebat mama, cu vocea tăioasă, în timp ce soția mea, Irina, își mângâia burtica rotundă, încercând să zâmbească timid. Era aniversarea surorii mele, Roxana, și toată lumea era adunată în sufrageria noastră mică din Ploiești. Mirosea a cozonac și a cafea proaspătă, dar în aer plutea ceva greu, ca o ceață care nu se risipește.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Irina m-a privit scurt, cu ochii umezi, dar nu a spus nimic. Mama s-a apropiat de mine și mi-a șoptit la ureche: — Nu vezi că strică atmosfera? Toți se uită la ea de parcă ar fi o povară. Poate ar fi mai bine să plece.

Am înghețat. Nu-mi venea să cred ce aud. Irina era soția mea, femeia care urma să-mi aducă pe lume copilul. Dar în același timp, mama era cea care mă crescuse singură după ce tata ne-a părăsit când aveam zece ani. Între ele nu fusese niciodată armonie, dar nici nu mă așteptam la așa ceva.

Roxana, sora mea, a ridicat din sprâncene și a spus tare, ca să audă toți: — Sincer, cred că mama are dreptate. E ziua mea și nu vreau să stau cu grija ei. Dacă i se face rău? Dacă pățește ceva?

Irina s-a ridicat încet de pe canapea. — Dacă deranjez, pot să plec, a spus ea cu voce stinsă. Am văzut cum îi tremură mâinile pe rochia albastră pe care o alesese special pentru ziua asta.

Toți au tăcut. Eu am simțit cum mă sufoc între două lumi: cea a familiei mele de sânge și cea pe care o construisem cu Irina. Nu am spus nimic. Am rămas acolo, cu privirea în gol, în timp ce Irina și-a luat geanta și a ieșit pe ușă fără să privească înapoi.

După ce s-a închis ușa, mama a oftat ușurată și a început să taie tortul. Roxana râdea cu prietenele ei. Eu nu mai auzeam nimic. Mă simțeam gol pe dinăuntru, ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept.

Seara aceea a trecut ca prin ceață. Am ajuns acasă târziu, iar Irina stătea pe marginea patului, cu ochii roșii de plâns. — De ce nu ai zis nimic? m-a întrebat ea încet.

Nu am avut răspuns. Mi-am cerut scuze, dar scuzele mele sunau fals chiar și pentru mine. În noaptea aceea am dormit spate în spate, fiecare cu gândurile lui.

Zilele au trecut greu. Irina s-a închis în ea, iar eu încercam să mă prefac că totul e normal. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă „s-a liniștit” Irina și dacă „nu face vreo prostie”. Roxana mi-a trimis un mesaj sec: „Sper că nu te-ai supărat, dar era ziua mea.”

La serviciu nu mă puteam concentra. Colegul meu, Mihai, m-a întrebat într-o zi: — Ce ai pățit? Pari absent.

I-am povestit totul într-o pauză de cafea. Mihai m-a privit lung: — Frate, trebuia să-ți aperi soția. E mama copilului tău! Familia ta e acolo unde e inima ta acum.

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Mi-am dat seama că nu pot continua așa. Într-o seară, am venit acasă cu flori pentru Irina și am încercat să vorbim deschis.

— Îmi pare rău că te-am lăsat singură atunci. Am fost laș. Mi-e frică să-mi pierd familia, dar mi-e și mai frică să te pierd pe tine.

Irina m-a privit lung. — Nu vreau să-ți alegi între mine și ei. Dar nici nu pot trăi mereu cu teama că nu mă vei apăra.

Am decis împreună că trebuie să punem limite. Să nu mai acceptăm umilințe doar pentru că vin de la cei dragi. Am mers la mama și i-am spus clar: — Irina e parte din viața mea și nu voi mai tolera lipsa de respect față de ea.

Mama s-a supărat rău. Mi-a zis că „m-am schimbat”, că „m-a luat femeia de cap”. Roxana nu mi-a mai vorbit luni întregi. Dar Irina a început să zâmbească din nou, iar când s-a născut fetița noastră, Ana-Maria, am simțit că am făcut ce trebuia.

Totuși, uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: dacă aș fi reacționat altfel atunci? Dacă aș fi avut curajul să spun ceva pe loc? Poate că familia mea n-ar fi fost atât de destrămată acum.

Dar oare e corect să sacrifici liniștea propriei familii doar ca să păstrezi aparențele? Sau trebuie să ai curajul să-ți aperi dragostea chiar dacă asta doare?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?