Soțul meu, zgârcitul: Oare am curajul să mă aleg pe mine?

— Iar ai cheltuit pe prostii, Jasmina? Vocea lui Doru răsună tăios în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de legume se amestecă cu mirosul greu al frustrării. Mă uit la bonul de la supermarket, strâns în pumn ca un bilet de iertare, și încerc să-i explic: — Am luat doar ce era nevoie… pâine, lapte, niște fructe pentru copii… — Fructe? La prețurile astea? Nu puteai să iei merele alea vechi, la reducere? Îmi simt obrajii arzând. Copiii, Ilinca și Rareș, se uită la noi din prag, cu ochii mari, fără să spună nimic. Mă doare privirea lor. Mă doare că nu pot să le ofer nici măcar o portocală fără să fiu trasă la răspundere. Așa e Doru de când îl știu. La început mi se părea doar chibzuit. Îmi spunea că vrea să avem un viitor sigur, că nu trebuie să risipim nimic. Dar anii au trecut și fiecare leu a devenit o armă împotriva mea. Nu am voie să cumpăr o carte, o cremă sau o cafea cu prietenele fără să dau socoteală. — Jasmina, nu avem bani de aruncat pe mofturi! — îmi repetă el aproape zilnic. M-am obișnuit să mă ascund. Să-mi ascund dorințele, visurile, chiar și lacrimile. Seara, când copiii dorm și Doru numără banii din portofel cu gesturi mecanice, mă gândesc la viața mea ca la o cameră fără ferestre. Într-o zi, la școală, Ilinca a venit acasă plângând: — Mami, de ce nu pot să merg și eu la excursie ca ceilalți copii? Am simțit cum mi se rupe sufletul. Excursia costa 150 de lei. Pentru Doru era o sumă astronomică pentru „o prostie”. Am încercat să-i explic cât de mult își dorește Ilinca să meargă, dar el a ridicat din umeri: — Să învețe carte, nu să umble brambura! În noaptea aceea am plâns în baie, cu prosopul la gură ca să nu mă audă copiii. Mi-am amintit de mama mea, care mereu spunea: „Femeia trebuie să rabde pentru familie.” Dar cât să rabzi până te pierzi pe tine? Am început să mă simt tot mai singură. Prietenele mele s-au îndepărtat încet-încet. Nu mai ieșeam nicăieri, nu aveam bani nici pentru un suc în oraș. Când mă sunau, inventam scuze: „Sunt obosită”, „Am treabă”, „Poate altă dată”. În realitate, mi-era rușine să le spun că nu am voie să cheltui niciun leu fără aprobarea lui Doru. Într-o zi, la serviciu, colega mea Anca m-a întrebat direct: — Jasmina, tu ești fericită? Am rămas blocată. Ce întrebare simplă și totuși atât de grea! Nu mai știam ce înseamnă fericirea. Îmi era teamă să-mi răspund singură. Seara aceea a fost diferită. Doru a venit acasă nervos că i s-au mărit facturile la gaz. A început să țipe că „îl ruinez”, că „nu sunt bună de nimic”. Copiii s-au ascuns în camera lor. Eu am stat nemișcată pe scaun, cu mâinile strânse în poală. Pentru prima dată nu am mai plâns. Pentru prima dată m-am simțit goală pe dinăuntru. În zilele următoare am început să caut pe internet povești despre femei ca mine. Am descoperit forumuri unde alte românce povesteau despre soți zgârciți, despre rușinea de a cere bani pentru nevoile proprii, despre frica de a pleca dintr-o relație toxică doar pentru că „așa e la noi”. Am început să mă gândesc serios la divorț. Dar apoi mă lovea vinovăția: Ce vor zice vecinii? Ce va spune mama? Cum o să crească Ilinca și Rareș fără tată? Dar oare nu cresc deja fără dragoste? Într-o seară, după ce Doru a refuzat din nou să-i dea Ilincăi bani pentru rechizite, am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat. M-am întrebat dacă undeva acolo există o viață mai bună pentru mine și copiii mei. Dacă există curajul de a spune „ajunge”. — Jasmina, iar visezi cu ochii deschiși? — m-a întrebat Doru din ușă, cu vocea lui rece ca un verdict. — Da, Doru… visez la o viață în care nu trebuie să cer voie să fiu fericită… A tăcut preț de câteva secunde, apoi a trântit ușa balconului și a plecat la televizor. Eu am rămas acolo, cu inima bătând nebunește și cu lacrimi fierbinți pe obraji. În noaptea aceea am scris o scrisoare pentru mine însămi: „Jasmina, meriți mai mult decât frica și umilința. Copiii tăi au nevoie de o mamă puternică.” A doua zi am început să pun deoparte câte zece lei din banii de mâncare. Puțin câte puțin, ca o pasăre care-și face cuibul fir cu fir. Nu știu dacă voi avea curajul să plec sau dacă voi găsi sprijin la familie sau prieteni. Dar știu că nu mai pot trăi așa. Oare câte femei din România trăiesc ca mine? Oare câte au curajul să spună „stop”? Voi ce ați face în locul meu?