Strigătul Meu Nu a Fost Ascultat: Povestea Lui Radu și Liniștea Pierdută

— Nu mai suport! Nu mai pot! — am urlat în telefon, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam receptorul strâns între palmele transpirate. Era a treia oară în noaptea aceea când sunam la 112. Dincolo de peretele subțire, muzica bubuia ca un tunet, iar râsetele vecinilor mei, familia Popescu, se auzeau până în sufletul meu obosit.

— Domnule, v-am spus, nu putem trimite un echipaj doar pentru muzică tare. Vă rugăm să încercați să discutați cu vecinii, mi-a răspuns operatorul, cu o voce plată, de parcă ar fi citit dintr-un manual.

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Nu mai eram omul puternic de altădată. De când soția mea, Irina, plecase cu fetița noastră, Ana, totul se prăbușise. Casa era goală, iar liniștea pe care o căutam devenise un lux imposibil. Singura mea alinare era să ascult știrile la radio sau să citesc câte o carte veche, dar de luni bune nu mai aveam parte nici măcar de atât.

În fiecare seară, după ora zece, începea calvarul: boxe date la maxim, certuri și petreceri interminabile. Am încercat să vorbesc cu domnul Popescu, dar m-a privit cu dispreț:

— Ce-ai, băi Radule? Ești bătrân înainte de vreme? Lasă copiii să se distreze!

Copiii lui aveau peste douăzeci de ani și nu păreau să aibă vreun respect pentru nimeni. Într-o noapte, când am bătut la ușa lor, m-au întâmpinat cu hohote de râs și mi-au trântit ușa în nas.

Am început să mă simt ca un străin în propria casă. La serviciu nu mai dădeam randament. Șeful meu, domnul Ionescu, m-a chemat într-o zi la el:

— Radu, ce se întâmplă cu tine? Ai greșit niște rapoarte simple. Dacă nu te aduni, va trebui să luăm măsuri.

Nu i-am spus nimic. Cum să-i explic că nopțile mele erau un coșmar? Că nu dormeam decât câteva ore pe noapte? Că mă simțeam urmărit de un zgomot care nu se mai termina?

Am început să sun tot mai des la 112. La început mi-au răspuns politicos. Apoi au început să mă ignore sau să mă certe:

— Domnule Radu, abuzul serviciului de urgență este infracțiune! Dacă nu încetați…

Dar eu nu puteam să încetez. Era singura mea speranță că cineva mă va ajuta. Într-o noapte am cedat nervos și am urlat în telefon:

— Dacă nu veniți acum, fac eu dreptate!

A doua zi dimineață m-au ridicat doi polițiști din fața blocului. Vecinii se uitau la mine ca la un criminal. Doamna Stanciu șoptea ceva despre „nebunul de la etajul trei”. M-au dus la secție și mi-au spus că voi fi cercetat pentru abuzarea serviciului de urgență.

În arest am stat 45 de zile. 45 de zile în care am avut timp să mă gândesc la tot ce pierdusem: familia, liniștea, demnitatea. Irina a venit o singură dată să mă vadă:

— Radu… nu pot să cred unde ai ajuns. Ana întreabă mereu de tine, dar cum să-i explic?

Am plâns în fața ei ca un copil. I-am spus că nu mai pot trăi așa. Că zgomotul m-a distrus.

Când m-am întors acasă, totul era la fel: pereții subțiri, muzica vecinilor, privirile suspicioase ale celor din bloc. Dar eu nu mai eram același om. M-am dus la asociația de proprietari și am încercat să vorbesc cu președintele:

— Domnule Dobre, vă rog… faceți ceva! Nu mai pot trăi așa!

— Radu, toți avem problemele noastre. Dacă nu-ți convine, mută-te!

M-am simțit invizibil. Nimeni nu voia să mă asculte cu adevărat.

Acum stau singur în apartamentul meu mic și privesc pe geam la luminile orașului. Mă întreb dacă sunt singurul care simte că nu mai are niciun sprijin. Oare câți dintre noi urlăm după ajutor și nimeni nu ne aude?

Poate că problema mea pare banală pentru alții. Dar pentru mine a fost totul. Voi ce ați face dacă liniștea voastră ar fi furată zi de zi? Cine ne apără când sistemul ne ignoră?